-Domnișoară, trebuie să vă treziți! Domnișoară! o voce enervantă mă trezește din somn și din instinct îmi vine să-mi apuc perna și să i-o arunc în față.
Când deschid ochii, însă, realizez că nu mai sunt în camera mea și cea care mă trezește nu e nici mama nici cealaltă scorpie. E doar o stuardesă obosită care vrea cu disperare să mă dea cât mai repede afară din avion ca să poată să intre în pauză. Mă ridic de pe scaun îmbufnată și îmi iau geanta de mână. Îmi dau ochii peste cap când văd că tipa e încă acolo, stând așa ca o păpușă și zâmbindu-mi fals. Pff! Urăsc genul ăsta de oameni, cu ei am trăit toată viața și nu am chef să dau de ei și în celălalt capăt al lumii ăsteia nenorocite. Trec pe lângă ea indiferentă coborând din avion și fiind întâmpinată de soarele strălucitor de pe cer.
Ah! Los Angeles, locul unde voi locui pentru următorii 6 ani. Doar eu, soare, plaje, cluburi și arhitectură. Să le văd lor fețele când voi fi cunoscută în toată lumea pentru proiectele mele. Atunci se va întoarce roata! Vor vrea ei să spună că sunt fiica lor, dar va fi prea târziu.
În aeroport toți oamenii par la fel, grăbiți, îmbufnați și cu nasul în telefoanele lor super performante. Niște roboți, de-acolo de unde vin eu să ai propriul tău telefon însemna multă bătaie de cap și câțiva oameni sus puși, la etajul trei. Și înainte să mă catalogați ca țărăncuța Miruna venită de la mama naibii în praznic într-un oraș mare vă spun că sunt de fapt fiica unui familii destul de înstărite, doar că mama mea are ciudata obsesie să trăiască fără nimic....cum să zic....fără nimic normal. Dap, pot spune că provin din cea mai bogată familie din Londra, deși dacă îmi auzi numele nu știi de unde să mă iei. Cu toate acestea eu nu m-am ales decât cu o carte veche și un colier cam la fel de vechi. Viața e dură, mai ales când ești geamăna mai mică, dar să lăsăm asta. De acum viața mea se va schimba radical și nimic nu mă mai poate opri!
Încep să mă amestec printre oameni, înjurându-i pe câțiva care pur și simplu nu înțeleg ce înseamnă să se dea din drum. Mă uit pe semnele atârnate de tavan, căutând cu disperare ieșirea din aeroportul ăsta gigantic. Agh!
-De ce e atât de mare, și unde naiba e ieșirea aia idioată din aeroportul ăsta tâmpit! țip și un tip își ridică privirea din telefon privindu-mă nedumerit. Ce, am față de oaie? Vezi-ți naibii de telefonul tău și lasă-mă în pace!
Imediat își ia trolerul și pleacă în direcția opusă. Eu mă întorc la încercarea de a ieși din locul ăsta gigantic. Acum, pe bune, ar trebui să pună și ei un semn. Ce-i asta? Îmi continui pledoaria mentală în timp ce o iau într-o direcție la întâmplare. Undeva tot trebuie să ajung, nu?
Dintr-o dată simt cum ceva se lovește de mine și mă dă un pas în spate. Nedumerită mă uit în jur, dar un suspin se aude de pe podea și când mă uit acolo mă bufnește râsul. O cascadă de păr de un roșu sângeriu stă risipită pe toată fața unei fete. Pare mai mică ca mine, are pielea ușor bronzată și niște haine destul de subțiri. Ar cam trebui să mă obișnuiesc acum că nu mai sunt în Londra. Încă un geamăt de durere se aude de la fată și eu mă aplec să o ajut.
-Ești bine? o întreb și ea dă din cap.
Își dă părul de pe față și rămân mută. Avea o față micuță, rotundă și bine conturată, cu niște buze subțiri și ușor rozalii. Dar ochii... Ochii ei sunt de un căprui intens, exact ca ciocolata. Acești ochii...de ce-mi par atât de familiari?
-Hei! Mă auzi? spun eu și ea clipește des ca trezită dintr-o transă.
-O da! vocea ei... Îmi pare atât de rău! Nu mă uitam pe unde merg și apoi buff! spune dintr-o suflare și apoi se ridică în picioare.
Se uită la mine confuză, minjindu-și ochii și făcând o față la care abia mă abțin din râs. Era cam cu un cap mai mică decât mine, dar nu părea atât de delicată ca un fulg. Pe sub hainele subțiri ieșea în evidență un corp bine conturat, zvelt ca de felină și totuși antrenat ceea ce mă face să mă întreb dacă practică vreun sport.
-Ne cunoaștem, spune după un moment de tăcere.
-Puțin probabil, de-abia m-am mutat aici, fața ei se încruntă puțin și pare că a dezamăgit-o răspunsul meu.
-Atunci poate ne-am întâlnit într-o vacanță sau ceva.
-Ai fost vreodată în Londra, spun și ea clatină din cap. Atunci nu ne cunoaștem, eu nu prea am ieșit de-acolo.
Mă privește din nou cu ochii mici de parcă ar căuta ceva care să o ajute să mă recunoască și totuși se pare că acel ceva întârzie să apară. Nu pot spune că nu îmi pare și mie cunocută, dar prefer să nu o cunosc. Vreau un viitor nou, o nouă lume în care nu are ce căuta nimic din trecutul meu.
-Oricum, spune roșcata și îmi întinde mâna. Eu sunt Carolina, Carolina Garcia și își urez bun venit în prea însoritul Los Angeles!
Zâmbetul ei părea a fi chiar mai orbitor decât soarele de pe cer și pentru mine destul de convingător. Până la urmă rar văd oameni care să-mi zâmbească cu adevărat.Hmm...pare a fi un început bun!
-Kaily Waild, spun și îi prind mâna. Deci tu ești de prin zonă sau măcar știi cum se iese din cădirea asta gigantică? Carolina râse și-mi făcu semn din cap s-o urmez.
-De fapt, nu. Nu sunt din zonă, spune și eu de-abia acum observ că și ea avea o geantă de voiaj pe umăr. Sunt originală din Columbia și vin aici pentru facultate, voi fi studentă în anul I la business în cadrul UCLA.
-Te referi cumva la University of California, Los Angeles? spun și ea se oprește din mers.
-Da, de ce?
-Și eu merg tot acolo, studiez arhitectura în anul I, spun cu zâmbetul pe buze mândră de mine.
Însă nu apuc să mai fac nici un gest că sunt prinsă într-o îmbrățișare de lup. Micuța roșcată mă îmbrățișează strâns și eu încerc din răsputeri să evadez până nu mă sufocă. Pentru cineva atât de mic, are puterea unui urs grizzly.
-Asta e așa de tare! spune ea și apoi îmi dă drumul eu răsuflând ușurată. Credeam că voi fi singură în prima zi de școală fiindcă nu cunosc pe nimeni, dar acum te cunosc pe tine și vom fi cele mei bune prietene...
-Dar...
-... și ne vom face mani-pedi și vom merge în cluburi și la plajă și vom da petreceri nebune, spune și se apropie să mă ia din nou în brațe, dar mă feresc la timp.
-Wau! Ia-o mai ușor, soro, de-abia că te cunosc, spun și ea râde.
-Bine înțeles că de-abia mă cunoști, doar ce ne-am întâlnit, dar vom avea timp să ne cunoaștem mai bine, acum hai! spune și mă ia de mână.
-Unde mergem? o întreb.
-Acasă! spune și mă trage după ea.
Și eu care credeam că londonezii sunt ciudați, americanii sunt total duși cu pluta. Totuși ceva la fata asta îmi place, pare... nu prea știu, dar îmi e simpatică. Mă trage până la ieșirea din aeroport și răsuflu ușurată când în sfârșit sunt afară. Soarele orbitor mă face să închid ochii când mă uit la cerul senin și căldura toridă mă copleșește.
-Aici e mereu așa de cald? o întreb pe Carolina care pare să vorbească cu cineva prin mesaje.
-Dap, în Los Angeles e foarte cald, dar seara e plăcut. O să vezi, te vei obișnui rapid,zice fără a se uita la mine dar îmi zâmbește. Acum haide la mașină!
-Stai un pic! spun și ea își ridică privirea dintelefon și se uită la mine confuză. Poți să nu te mai prefaci că suntem prietene pentru că de-abia ne-am cunoscut și tu deja te porți de parcă n-am cunoaște de-o viață! E enervant și confuz! spun și apoi o aștept să răbufnească și să țipe la mine. Mereu e așa, eu zic lucrurilor pe nume și apoi oameni mă critică, nu e vina mea că ei nu suportă adevărul.
-Scuze, spune ea și au mă întorc spre cu ochii mari.
-Ce-ai spus?
-Am spus că-mi pare rău, spune din nou și își lasă capul în pământ. Știi, de acolo de unde vin eu oamenii stăteau cu mine doar pentru numele meu sau pentru că le era frică, nu am avut niciodată un prieten adevărat și... poate am fost puțin cam entuziasmată fiindcă îmi aminteai de cineva și chiar îmi pari simpatică.
-E.. e în regulă, spun și vin lângă ea. Deci unde vroiai să mă duci? încerc să schimb subiectul și ea își ridică ochii plini de energie spre mine.
-Chiar vrei să vii? spune și eu dau din cap. Yeyy!
Merge în fața mea și eu o urmez. Până la urmă ce am de pierdut? Când am plecat din Londra mi-am zis că voi face tot ce pot să-mi schimb viața. Carolina pare chiar o tipă Ok și oricum nu aveam nimic mai bun de făcut în după-aminaza asta. Desigur trebuia să-mi caut un apartament în care să mă mut, dar presupun că pot face asta mai târziu. Cu siguranță că nu e un criminal în serie care vrea să mă răpească și să mă ucidă lent, deci în rest cred că e OK. Ea continuă să vorbească cu cineva pe telefon, dar la un moment dat se oprește din vorbit ca să-și scoată din geanta de mână ceva, niște chei. Apoi apasă pe un buton și se aude un zgomot de deblocare în jurul nostru.
-O, ce bine! Al mi-a adus puișorul, spune ca pentru ea.
-E iubitul tău? nu mă pot abține să nu întreb, dar ea începe să râdă.
-Nu! În nici un caz. E fratele meu mai mare, Alessio, el și iubita lui sunt la facultate tot aici și locuiesc de trei ani deja în LA, spune și continuă să râdă. Cred că dacă ar auzi Al că mă văd cu cineva l-ar toca pe tip mărunt și i-ar arde rămășițele în foc.
-E genul de frate protectiv?
-Nu tocmai, doar că nu-i place să se ia cineva de familia lui, plus că el și tata îmi tot repetă că sunt prea mică pentru băieți și că voi fi rănită și bla bla bla. Am 19 ani, mama s-a căsătorit la 20 și eu nu am dreptul să ies cu un tip. Zi și tu dacă sunt normali!
-Cel puțin lor le pasă de tine, spun în șoaptă cât ea să nu audă.
Ajungem în dreptul unui mașini albe, sport, acel gen de mașină la care salivează orice puști de 16 ani și pe care știe că nu și-o va putea permite niciodată. Lamborghini Huracan. Asta îmi amintește că trebuie neapărat să mă duc să-mi iau o mașină nouă, nu voi supraviețui mult fără viteză. Poți să-mi iei mâncarea, apa dar să nu îndrăznești să-mi iei viteza. Acasă aveam un Audi R8 și îmi amintesc că făceam prăpăd cu micuțul ăla.O să-mi fie dor de el, dar trebuia să trec totuși la un alt nivel. Să fiu sinceră Lamborghini mă cam tenta în ultima vreme. Ea îmi face semn să-mi pun bagajul în porpagaj și să intru în timp ce ea vorbește la telefon cu cineva într-o limbă pe care nu o înțeleg, dar suna ca un fel de spaniolă. Mă urc pe locul din dreapta și o aștept pe Carolina. Carolina? Carolina.... Numele ăsta e atât de cunoscut. Hmm...
-E ok! spune Car care tocmai a intrat în mașină și își pune centura.
-Ce e Ok? întreb.
-Păi am vorbit cu fratele meu și i-am spus că am ajuns cu bine și că ne vom instala! spune și pornește motorul.
-Stai o clipă.... noi? Cum adică noi? spun și ea mă privește confuză.
-Păi... m-am gândit că de acum poți sta cu mine, adică suntem la aceeași facultate și nu e ca și cum eu aș avea cu cine să stau. Fratele meu e cu iubita lui, Karol și ar fi mai mult decât ciudat să stau pe capul lor, iar Luis e... ei bine Luis. Tata mi-a luat o casă destul de aproape de campus și a zis să nu fac prostii și să-l anunț dacă am probleme sau dacă trebuie să trimită avocații, spune și cu o ultimă privire la mine pornește.
În doar câteva secunde ieșim în trafic și Car începe să facă slalom printre celelalte mașini. Fiecare fată pe care am întâlnit-o era mai prudentă decât mama când conduce, dar Car pare total dezinteresată dacă în următorul moment ar intra într-un tir. Și asta mi se pare super tare! Oficial fata îmi place din ce în ce mai mult.
-Hmm, ești prima persoană dinafara familiei mele care nu-mi cere să trag pe dreapta ca să vomite, spune Car și eu râd.
-Glumești? Conduci super tare! spun râzând și ea mărește viteza și râde.
-Și tu ești tare, spune și apoi se oprește din râs și pare să se gândească la ceva. Hei, tu ai iubit?
-Eu? spun și începe să mă doară burta de la râs. Nici de cum, suntem pe același lungime de undă, soro.
-Hmm, asta e perfect! spune și eu mă încrunt.
-Perfect pentru ce?
-Nu contează, spune și își ia din nou telefonul, tastând mesaje în timp ce marge cu mai mult de 200 km la oră.
-Tot cu fratele tău? întreb după ce își aruncă telefonul înapoi în geantă și chicotește.
-Nup, era doar un fel de prieten de familie. El și Alessio au crescut împreună de pe la 11 ani și mi-au făcut viața un iad cu fiecare ocazie posibilă.
-Oh, grozav, cred.
Înainte să mai spun ceva Carolina oprește mașina în fața unei case cu pereți crem. Cobor din mașină și mă uit prin jur. Casa avea două etaje și o piscină mare chiar în mijlocul grădinii din față. Câteva șezlonguri era aranjate pe lângă marginea piscinii și deja mă imaginam stând la soare și bând o limonadă rece ca ghiața. Casa avea o arhitectură impresionantă, noul și vechiul erau pur și simplu îmbibate într-un stil din secolul...
-Piscină!!! spun și alerg pe poarta curții ca să mă arunc în apa.
Contactul cu apa mă face să țip și să înghit apă atunci când mă scufund în apa rece și revigorantă. Norocul meu era că mama insistase să iau cursuri de înot când aveam cinci ani, chiar dacă sora mea era să mă înece și să-i spună mamei că m-am sinucis. Cea mai rea parte e că mama ar fi crezut-o.
Când ies la suprafață sunt surprinsă de Carolina care se aruncă și ea în apă. Roșcata mă face să țip de surprindere când cade exact peste mine și mă bagă la fund din nou. Ies la suprafață din câteva mișcări și sunt întâmpinată de un râs contagios. Carolina era deja pe marginea piscinei, cu hainele ude și părul lipit de față și râdea de mine probabil, iar eu văzând-o pe ea am început să râd. Îmi întinde o mână ca să mă ajute să ies și eu o iau.
-Cum ai reușit să ieși atât de repere? o întreb și ea îmi face cu ochiul în timp ce îmi întinde un prosop.
-Acasă, în Columbia, avem o piscină de două ori mai mare decât asta. Să spunem doar că băieții au făcut o obsesie din a mă împinge în ea, spune și își șterge părul cu un prosop alb și pufos.
-Presupun că viața cu ei era o adevărată aventură, spun și ea se uită la mine pentru o secundă și zâmbind se întoarce înapoi la a-și usca părul.
-Deci ce zici? mă întreabă Car și eu mă uit confuză la ea.
-Vrei să locuiești cu mine? mă întreabă și ochii ei mari ciocolatii par plini de speranță. Adică știu că ne cunoaștem de doar două ore și că aparent nu știm nimic una despre alta și probabil că mă consideri puțin ciudată dar...
Mă uit la roșcată plouată care continuă să bodogănească și să încerce să mă convingă. Între timp mă uit prin jur. Casa e superbă, exact ca într-un vis, iar curtea din jurul nostru e plină de flori. În spate cred că e o terasă la care mă văd bând o ceașcă de ceai și privind răsăritul în timp ce Car îmi povestește tot felul de lucruri și nu m-aș plictisi. Cu o fată ca ea cine s-ar putea plictisi? Poate că asta e șansa mea. Poate că în sfârșit voi putea fi fericită, doar de asta am venit aici, nu?
-Dacă mă mut cu tine taci? spun și ea dă din cap în sem afirmativ. Atunci... bine!
-Super! spune și mă îmbrățișează. Apropo, diseară mergem la o petrecere!
-Ce-ai spus? simt cum mă trage de braț înspre casa imensă. De ce am impresia că o să fie o noapte lungă...