Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 7

     Timpul a curs cu încetinitorul din ziua când am trimis scrisoarea de intenție către Princeton University.

    Dintr-o mândrie de neiertat, am decis să nu aplic la alte universități în afară de asta, lucru care mă face acum să mă îngrijorez teribil.

    Am decis să mă îmbăt cu apă plată din proprie decizie și să cred că dacă am parte de o nouă viață, o să am parte de tot ce îmi doresc.

    Dar întârzierea scrisorii de acceptare sau măcar de respingere îmi tulbură încrederea și îmi face capul să se învârtă incontrolabil.

    — Aimee, nu te mai juca cu mâncarea, spune tatăl meu privindu-mă cum plimb furculița în susul și în josul farfuriei pline cu paste carbonara, mâncarea mea preferată.
     — Draga mea, trebuie să mănânci ceva, îl sprijină mama. Ai slăbit prea mult în ultimul timp și trebuie să te hrănești.
    — Iertați-mă, spun eu umil și cu tonul încărcat de deznădejde. Treaba asta cu Princeton-ul mă sperie îngrozitor. Dacă voi fi respinsă?
    — Nu vei fi respinsă. Și dacă vei fi, e și la anul timp. Mai petreci un an lângă noi, spune tata.
    — Plus de asta, încă mai e timp, încearcă mama să mă liniștească.
    — Ce timp, mamă?! Mai e o lună de zile până încep cursurile și toți au primit răspunsurile până acum.
     — Termină de mâncat și îți promit că voi suna iar la serviciul poștal. Dar acum trebuie să mănânci, spune tata.

    Înghit forțat câteva guri de mâncare și în timpul în care eu și mama strângem masa, tata s-a retras în birou pentru a da telefonul promis.

   Așez vasele în chiuvetă cu promisiunea că mă voi ocupa de ele mai târziu, și mă așez pe canapeaua din living-ul nostru spațios.

    Canapeaua îmi pare acum plină de spini și nu îmi găsesc în niciun fel locul. De neliniște am început să îmi frec mâinile anxios.

       Vă mulțumesc mult pentru informații și ajutorul dat.
       Da, cu siguranță.
       Da, așteptăm. O zi frumoasă.

    Vocea tatălui meu ieșind din birou și frântura de conversație prinsă îmi fac inima să bată neîncetat și nu reușesc să scot niciun cuvânt și singurul lucru la care mă gândesc acum e că mă bucur că am o nouă inimă pentru că cealaltă nu ar fi rezistat la atâta stres.

    — Ce au spus? Întreabă mama
    — Au găsit scrisoarea. Dintr-o greșeală a unui operator aceasta a fost încurcată într-un teanc pentru alt cartier. Și-au cerut scuze și au spus că în aproximativ o oră va ajunge un agent poștal cu ea.

      Răsuflu ușurată și strâng cu putere mâna mamei mele care acum mă privește duios, cu un zâmbet gingaș pe față.

     Aș vrea să mă pot bucura, însă nu am atăta speranță precum ei. Ăsta e doar un hop, încă există posibilitatea să fiu respinsă. Nu cred că aș putea să îmi revin după treaba asta.

    Numai gândul că scrisoarea ar putea începe cu "Ne pare rău" îmi provoacă greață și stare de vomă.

    Fără să scot un sunet, mă retrag în bucătărie și dau drumul apei de la chiuvetă pentru a spăla vasele. Am urât întotdeauna să spăl vasele, însă acum nu găsesc o modalitate mai bună să îmi umplu gândurile cu altceva.

    Asta va fi cea mai lungă oră din viața mea..

    Am terminat vasele de spălat și am șters toate paharele de sticlă cu prosopul de hârtie pentru a le da luciu și a le așeza în vitrină, iar acum nu mi-a mai rămas nimic altceva de făcut.

    Pun coatele pe blatul din bucătărie, umplându-mi palmele cu obrajii mei lipsiți de culoare și scot suspin după suspin.

    Ce grea e așteptarea..

    Soneria ușii de la intrare se aude, crutând așteptarea grea care îmi apasă pe suflet.

    Până în momentul când ajung în living, poștașul a plecat și a lăsat scrisoarea părinților mei.

    Zâmbind și fără să scoată un cuvânt, tatăl meu îmi înmânează plicul sigilat.

    Îl iau în mână și privesc cum mâinile îmi tremură de parcă viața mea ar depinde de această scrisoare. De parcă ar fi singura de pe lume..

    Ezit să deschid plicul și i-l dau tatălui meu.

     — Nu pot face asta, spun eu.

    Mă privește întrebător de parcă nu ar înțelege ce vreau să spun.

    — Adică nu vrei să îl deschidem? Întreabă el, cerându-i ajutor cu privirea mamei.
     — Ba normal că îl deschidem. Doar că nu pot face singură asta. Aș prefera să o faci tu, tată.

    Mă privește duios și se apropie de mine să îmi sărute fruntea. Am avut întotdeauna o relație de invidiat cu părinții mei. Am fost apropiați și mi-au fost întotdeauna mai mult decât pur și simplu părinți.

    — Acum ori niciodată, spune tata

    Tragem aer în piept cu toții în timp ce tata apucă acul de desfăcut plicuri și rupe hârtia albă ce ascunde răspunsul mult așteptat.

    Citește conținutul cu o privire impasibilă, care nu îmi dă niciun indiciu dacă să mă bucur sau să mă întristez.

    Trage aer în piept și continuă.

   " Felicitări! Suntem bucuroși să vă anunțăm că ați fost acceptată în cadrul universității Princeton, New Jersey. "

    Sar în sus ca un copil la auzul acestor cuvinte și mă reped în brațele părinților mei, cu obrajii plini de lacrimi și inima tresărind de bucurie.

     — Mâine mergem la cumpărături. Avem atâtea de cumpărat. Spune mama, entuziasmată.
     — Mergem, mergem. Mai e atât de puțin timp..

    Tatăl meu aduce o sticlă de șampanie, și pentru prima dată în viață am voie să beau alcool.

    Pentru prima dată în viață simt că trăiesc.