Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 19

    — Nu îmi vine să cred că a făcut asta, spune Clarissa. Ne uitam toți ca proști, unii la alții, jur.

     Entuziasmul acesteia răsună ca un ecou între pereții micii supragerii și eu mă pierd în albul murdar al acesteia.

     Mă întreb oare câte persoane au trecut prin aceasta, câte amintiri păstrează acești pereți..

    — Ar trebui să cerem voie să zugrăvim, spun eu nedezlipindu-mi ochii de pe ei.

    Îmi pot da seama cum se blochează pe moment.

    — Nu vrei să vorbești despre el, nu?
    — Iar mă ignoră, Clarie. Din seara aia abia îmi răspunde la mesaje, și când o face e foarte-foarte sec. Nu mai înțeleg nimic..

     Un suspin îmi scapă printre buze și Clarissa mă strânge în brațe fără a mai spune ceva..

     Simt că ajung la capătul puterilor.. jonglez zilnic între agonie și extaz și asta nu-mi face deloc bine. Am ajuns să cred că o prefer pe oricare dintre ele, atâta timp cât e doar una singură..

    — Mă duc să fac o plimbare, spun eu scurt.

     Iau repede un hanorac pe mine pentru că vremea e capricioasă astăzi și pornesc spre stația de autobuz, înainte ca Clarissa să mai apuce să zică ceva.

    Merg printre oameni ignorând complet prezența acestora, și după ce autobuzul mă lasă la periferia orașului, pornesc ca în transă spre lac.

     Cerul înorat crează un peisaj dezolant în jur, în contrast perfect cu starea mea interioară, iar temperatura scăzută îmi trimite din când în când un fior rece pe șira spinării.

    Trec pe lângă copacul cu inițiale  fără măcar a-i arunca o privire și mă așez tăcută pe podul de lemn.

    Lacrimile strânse îmi zgârie retina și după ce oftez adânc, le dau frâu liber.

    Poate sunt încă naivă și nu știu ce e aia iubire, însă din perspectiva mea iubirea nu ar trebui să doară atât de mult.

     Ce doare cel mai tare e că nu sunt nesigură doar pe el, am devenit nesigură și pe mine.

     Am început să cred că poate problema e la mine, că nu sunt eu suficient de bună. Și știu că se presupune că într-o zi, cineva te va iubi așa cum ești și că ce e al tău e pus deoparte, însă..

     Ce poți face când singura persoană care ți-ar putea șterge lacrimile este aceeași persoană care le-a provocat?!

     Lacrimile curg din ce în ce mai rapid și simt că mă sufoc.

     — Aimee? Ce faci aici?

     Vocea lui în spatele meu îmi face respirația să stea pe loc câteva secunde. Știam că vine să înoate aici dar, la naiba, asta nu e vreme de baie.

    Îmi șterg lacrimile cu podul palmei, încercând să le ascund de el și mă ridic cu privirea în jos.

    — Trebuie să plec, spun eu.

    Nu vreau să îi permit să mă vadă în starea aceasta, dar mâna sa fermă mă prinde de încheietură și mă întoarce din drum.

     — Plângi? S-a întâmplat ceva? Vorbește cu mine, te rog.

     Mă privește în ochi cu o îngrijorare notabilă pe față.

    — Nnn..nu. Totul e bine, spun eu bâlbâindu-mă și încercând din răsputeri să îmi stăpânesc lacrimile.