Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 37

     Am trecut cu brio de examenele finalului de semestru și astăzi este ultima zi de cursuri. Nu se mai face cine știe ce, dar ne luăm la revedere de la profesori și de la persoanele care pleacă acasă sau în scurte călătorii de Crăciun.

       — Deci, cine rămâne în cămin vacanța asta? Spune Betty în timp ce înfulecă din sendvișul luat.

       — Eu zic să rămânem toți aici și să petrecem împreună. Sigur va fi mult mai interesant decât cu părinții, spune Stiles.

        — Eu rămân, confirmă Clarissa și o urmează Brandon, Jake și Linda.

        — Pe mine nu contați. Merg cu iubitul meu la el acest Crăciun. Și cum ne vedem destul de rar, chiar nu pot rămâne, spune Vera.

       — Nici pe mine nu contați, spun eu. La mine această sărbătoare se petrece în familie și nu pot lipsi. Voi pleca acasă imediat ce se termină cursurile.

       — Adică azi? Întreabă Clarissa, ușor deranjată.

       — Da, o duc eu peste 4 ore, spune Brandon.

       — Mă așteptam măcar să îmi fii spus, murmură Clarissa încet, cu o urmă de tristețe în glas.

      Deși încerc să păstrez o relație destul de apropiată cu ea, simte distanțarea dintre noi și e vizibil faptul că nu îi pică bine. O înțeleg și, la rândul ei, și ea mă înțelege pe mine, însă tot e ușor stânjenitor.

      Curând, fiecare dintre noi se retrage la cursurile pe care le are și nu ne mai întâlnim unul cu celălalt.

      Când ajung acasă îmi fac un mic bagaj în timp ce Brandon mănâncă și ultimele dulciuri pe care le găsește prin camera mea, motivând că ar fi păcat să se strice ciocolata. Eu chiar nu știu cum poate cineva să mănânce atât de mult și tot să aibă un corp bine proporționat.

       Drumul e liber așa că ajungem destul de repede în Glen Rock unde ne luăm la revedere și el se întoarce la Princeton.

      Nu l-am invitat înăuntru pentru că nu cred că părinții mei ar înțelege relația de prietenie dintre noi și nu vreau să îi dau alt șoc tatălui meu.

      Îi găsesc pe amândoi acasă, mutând din nou mobila prin casă, și aș putea să jur că nu au trecut nici două săptămâni de când au făcut schimbări.

***

      — Aimee, dă-mi te rog încă o pungă de făină. Se pare că asta nu ne ajunge, spune mama în timp ce frământă de zor coca pentru cozonaci.

       La noi e o tradiție ca în ajunul Crăciunului să gătim împreună. Preferăm ca toată mâncarea să fie făcută de noi și să nu cumpărăm nimic. Pe de o parte pentru că este mult mai sănătos așa, pe de altă parte pentru că întotdeauna rămân amintiri frumoase din timpul petrecut împreună.

     Și ai spune că după atâția ani, am devenit experte, însă și de această dată am pornit cu gândul că facem doar doi cozonaci și ne-a ieșit pentru patru. Dar nu ne facem griji, pentru că întotdeauna mama duce și la muncă pentru cei ce nu au avut timpul sau resursele necesare pentru a face.

      După ce am umplut cozonacii cu cremă de cacao și cremă de nuci, mama a rămas în bucătărie pentru a îi scoate din cuptor iar eu am mers să fac un duș.

      Coca aceasta este imprevizibilă și mi-a ajuns până și în urechi, ca în fiecare an.

      E deja ora 22 și pot spune că am reușit cu succes să facem tot ce ne-am propus, așa că după ce am ieșit din baie doar în halat, am dat iama în dulap pentru a căuta ceva cu care să mă îmbrac.

       Dar cum tot primesc palme de la viață în cele mai frumoase momente, dau de hanoracul lui Riley printre hainele mele.

      Mâinile îmi tremură și ochii mi se împânzesc. Ridic hanoracul și îl duc la nas, inhalându-i mirosul și ignorând complet rațiunea ce îmi spune să îl las acolo unde e.

      E ciudat cum, și după spălare, acesta tot păstrează o urmă din parfumul lui ce trezește în mine atâtea amintiri iar în fața ochilor mi se derulează acum zâmbetul de pe fața lui în timp ce îmi spune că hainele lui vin mai bine pe mine.

      Pun hanoracul pe mine, amăgindu-mă că această bucățică de material textil ar putea reduce cumva durerea provocată de absența lui, imaginându-mi că brațele lui ferme sunt cele care îmi încălzesc trupul.
     
      Otez adânc chiar în momentul în care telefonul meu strănută.

      Ridic telefonul de pe pat și deschid mesageria, gândindu-mă că Brandon sau Clarissa mi-a dat mesaj.

      R: Fraiera mea, îți urez cu sinceritate un Crăciun și Sărbători minunate, pline de liniște și pace sufletească. Poate m-ai uitat, sau poate ai crezut că eu am făcut-o, însă vreau să știi că încă te iubesc și că îți doresc tot ce e mai bun pe lume. Până când inima mea va înceta să bată.

       Buza de jos începe să îmi tremure incontrolabil în aceeași măsură cu trupul și telefonul îmi scapă pe pat.

      Mi-aș dori ca pentru o singură dată, să reușesc să îmi ascult conștiința și să ignor mesajul, însă cum inima mea are niște probleme grave, ridic telefonul și tastez răspunsul.

      A: Și eu vă urez din suflet un Crăciun fericit.

      Pentru că oricât mi-aș dori, nu pot ignora faptul că lângă ea va petrece această sărbătoare, nu lângă mine.

      R: Nu trebuie să fii așa defensivă, nu am fost rău intenționat.

     Cumva, aceste cuvinte stârnesc un val de furie în interiorul meu și, pentru prima dată, simt că nu mai pot ține sentimentele ascunse.

      A: Și ce vrei să zic, Riley? Vrei să mă comport de parcă toată treaba asta mi-ar face bine și e totul în regulă? Nu pot. Pentru că nu te-am uitat și nu cred că voi putea vreodată. Oricât mi-aș dori, nu pot nega adevărul crunt că tu ești lângă ea, în timp ce fiecare centimetru din trupul meu și-ar dori să fii lângă mine. Mi-aș scoate inima din piept fără nicio ezitare dacă aș bănui că așa te-aș putea uita, dar cred că nici așa nu aș reuși.

     Las telefonul pe pat pentru a îmi șterge lacrimile ce au năvălit pe chipul meu și, într-un moment de nebunie, arunc hanoracul de pe mine și trag un tricou în locul lui.

      Dar durerea din piept se întețește și nu durează mult că îl ridic de pe podea și mă așez în pat, strângându-l la piept și încercând să îmi potolesc lacrimile.

      Verific telefonul din secundă în secundă pentru a vedea răspunsul lui. Pentru că o parte din mine are nevoie să știe că el mă iubește, că și lui îi e greu, și el suferă..

      Dar răspunsul nu vine și nu pot să nu mă gândesc dacă nu cumva, ea este motivul pentru care el nu răspunde. Și durerea devine încă odată insuportabilă, dar devine un obicei să adorm pe perna înțestată de lacrimi, în dureri și printre suspine adânci.