Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 16

    Îl privesc tăcută și îi fac semn cu mâna să o ia înainte.

    Păstrăm tăcerea până ajungem în apropierea parcului central, unde îi fac semn să parcheze.

    — Haide, îi spun eu și cobor din mașină fără a aștepta răspunsul lui.
   
     Mă îndrept către intrarea în parc și pielea mi se face de găină doar din simplul motiv că știu că el mă urmează.

     — În parc?? Întreabă el nedumerit. N-am mai fost într-un parc de mai mult de un an..

     Îi arunc un zâmbet firav și mă îndrept către prima băncuță dintre alei. Mă așez și îmi proptesc capul pe spătarul acesteia.

     Nu îl privesc, însă simt când se așează lângă mine. Corpurile noastre se ating și eu simt un fior pe șira spinării și mâinile încep a-mi transpira.

     Admir cerul plin de stele și las foșnetul frunzelor copacilor să mă acapareze.

     — Întotdeauna mi-a plăcut să privesc cerul..spun eu, spărgând tăcerea
     — Am observat asta de seara trecută, spune el. Mai spune-mi despre tine..

     Am început să îi povestesc despre copilăria mea, dar ocolind clipele grele și situația cu inima mea firavă. Nu aș vrea niciun fel de milă sau compasiune de la el.. M-am rezumat la a îi povesti iubirea nemărginită a părinților mei, pasiunea mea pentru machiaj și micile trăznăi făcute ca orice copil.

     Cum mă prezentam eu în copilărie ca Aimee Hall puchil (copil pe limba mea de atunci) sau cum i-am spart mamei mele mai mult de o treime din farfurii când nu era atentă, doar pentru că mă încânta sunetul de veselă spartă.

    Am râs copios împreună de naivitatea mea de copil.

    — E rândul tău, spun eu după ce am terminat de povestit tot ce mi-a venit în minte.

     Mă privește gingaș.

    — Nu e mare lucru de povestit la mine. Spre deosebire de ceilalți băieți eu am fost chiar cuminte. Nu am făcut mari trăznăi până..
 
    Expresia i se schimbă brusc în una de tristețe și știu că urmează o continuare nu prea frumoasă.

    —...până anul trecut, continuă el.
    — De ce până anul trecut? Sau ce s-a întâmplat anul trecut? întreb eu.
    — Viața..oarecum, spune el sec și își mută privirea pe cer.

     Ceva îmi spune că aici se ascunde mult mai mult decât lasă el să se vadă, însă simt că nu vrea să vorbească despre asta. Poate nici nu e momentul..

    Un nod mi se formează în gât și un fior rece îmi trece prin tot corpul, făcându-mă să tremur.

    — Ți-e frig? întreabă el și nici nu apuc să confirm lucrul acesta că își dă jos hanoracul și mi-l pune pe umeri. E mai bine acum?
    — Un pic, spun eu.
    — Pe naiba, încă tremuri, hai să mergem în mașină.

     Se ridică de pe bancă și îmi prinde mâna într-a sa. Un zâmbet îmi apare pe față și îl urmez tăcută, privind mâinile noastre împreunate cum ies în relief în lumina nopții.

    Urcăm în mașină și la fel ca data trecută, lăsăm scaunele pe spate și el pune niște muzică imediat după ce a pornit căldura. Am un sentiment de deja-vu și cuvintele Clarissei răsună acum cu putere în mintea mea.

    Presimt că voi face o greșeală și voi reuși să transform seara asta minunată în una îngrozitoare, însă trebuie să știu..

    — Seara trecută..spun eu temătoare. Dacă nu știu, te plictisisei sau nu știu, aveai altceva de făcut, puteai spune..