Aimee: Soldați În Războiul Iubirii

Capitolul 59

     Au trecut câteva ore nesfârșite din momentul în care, îngrijorată, l-am apelat pe Brandon pentru a mă ajuta să îl caut pe Riley.

     Nu îi stă în fire să lipsească de acasă atât de mult și, ținând cont de durerea și socul emoțional pe care conștient i l-am aplicat, nu pot să nu mă gândesc la ceva rău..

     Poate tulburarea nu i-a permis să vadă culoarea roșie a semaforului, sau poate din cauza vitezei a pierdut controlul mașinii.

    Mâinile îmi tremură incontrolabil pe măsură ce gândurile negre îmi întunecă judecata și o apăsare în piept mă împiedică să respir corect.

     Orice încercare de a inspira îmi dă senzația că milioane de ace îmi penetrează căile respiratorii provocându-mi dureri acute.

     Sunt deja la a treia cafea și am pierdut șirul apelurilor pe care le-am dat.

     Aș pleca fără ezitare în căutarea lui însă după ce m-a lăsat acasă am început să mă simt rău.

     Senzație de greață, amețeală acută îmbinată cu anxietate...

     Chiar când sunt pe punctul de a mai apela încă odată numărul Clarissei, ușa de la intrare se deschide larg și îl zăresc pe Riley, între cei doi, cu mâinile agățate de după gâtul lor, mai mult târât decât pe propriile picioare.

     Instantaneu, apăsarea din piept se ridică și îmi formează un nod în gât.

     — Ce e cu el? Întreb eu cu glasul răgușit.

     — E bine, dar e beat criță, rostește Brandon. Îl duc în cameră să doarmă, continuă el pe un ton neobișnuit lui.

     — Brandon? De ce m-ai adus aici? Întreabă Riley, bâlbâindu-se și apoi începe să plângă ca un copil mic. M-ai adus aici ca să o văd cum se stinge încet-încet? De ce mă chinuiți așa?

     Cuvintele sale îmi provoacă o durere mai mare decât am simțit vreodată și să îmi doresc să nu mă fi născut vreodată, să nu îl fi întâlnit numai ca să nu îl fac să treacă prin asta.

     Doamne, ce am făcut atât de rău ca să mă pedepsești așa? Ce vină am eu?

     — Taci, Riley, îi spune Brandon și pășește pe ușa dormitorului.

      Clarissa mă ia dintr-odată în brațe și oftează adânc. E de la sine înțeles că Riley le-a spus.

     — Aimee, de ce nu ne-ai spus? Întreabă ea.

     Oftez adânc și mă așez pe canapea.

     — Am vrut să fim siguri, rostesc eu simplu. Am consultat mai mulți doctori în speranța că vom primi o mică șansă de care să ne agățăm, dar în zadar. Nu pot să renunț la copil, Clarie, pur și simplu nu pot.

     Mă strânge din nou cu putere în brațe și mă roagă să nu mai plâng.

     Să nu mai plâng?

     Îmi duc mâna dreaptă la obraz și constat stupefiată că am chipul inundat de lacrimi.

     Când am început să plâng?
     Sau oare m-am oprit vreodată?

     E oare posibil să ai parte de atât de multe lacrimi încât să ignori pur și simplu prezența lor?

     Trăiam cu impresia că după ce plângi suficient rămâi fără lacrimi, însă se pare că ale mele izvorăsc dintr-un izvor fără fund.

     Pentru că plâng de când m-am născut și ai putea spune că până acum, ar fi trebuit să sece.

     Viața asta nu m-a menajat deloc.

     Se spune că Dumnezeu nu-ți dă mai mult decât poți duce, dar în ciuda credinței mele neîntinate, chiar nu sunt sigură că pot să duc asta.

     — Dacă îl aleg pe Riley, pierd copilul. Dacă aleg copilul, se pare că îl pierd pe el. Și nu înțeleg de ce sunt pusă în situația să aleg între ei. Nu e firesc, nu e normal, continui eu.

     — Stai liniștită, Aimee, te înțelegem, mă consolează Clarissa în momentul în care Brandon intră în încăpere.

     Clarissa îmi zâmbește cald în timp ce soțul ei mă privește cu o alură de judecător. Îi întorc privirea întrebător, îndemnându-l să-mi spună.

     Trage aer în piept și înțelege ce-mi doresc.

     — Eu îl înțeleg pe Riley, Aimee, nu te supăra pe mine. Ai luat această decizie singură, dar contând pe el. Când sunt alte posibilități mai bune. Dacă aș fi în locul lui, nici eu nu aș vrea să îmi pierd soția, spune el cu tristețe, trăgând-o mai aproape pe Clarissa.

     — E ușor să spui asta când voi o aveți pe Anissia, spun eu înverșunată.

     — Și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta, dar situațiile sunt diferite și nu le poți compara. Sunt mii de cupluri fără copii în lume, și alte mii au apelat la adopții. O familie e fericită când e întreagă, continuă el, plantând semințele îndoielii în sufletul meu.

     — E suficient, Brandon, spune Clarissa. Cred că Aimee e conștientă de consecințele alegerii ei și de ceea ce ar însemna asta. Dar sunt de acord cu el, nu poți lua această hotărâre singură când asta îl afectează și pe vărul meu.

      Cuvintele sunt de prisos acum între noi și, la scurt timp, aceștia pornesc spre casa lor, lăsându-mi timpul necesar să mă gândesc la tot.

     Pășesc pe ușa masivă a dormitorului și privirea îmi rămâne ațintită asupra bărbatului ce acum doarme în patul nostru.

     Chiar și în liniștea absurdă a somnului întinată de obscuritatea încăperii tot pot zări pe chipul său urme de durere. Acea durere ce știi suficient de bine că izvorăște de undeva din mijlocul inimii, acolo unde se adăpostește întreaga ființă a unei persoane.

     Durerea aceea ce nu îți permite să te odihnești chiar dacă dormi ore în șir și care nu te lasă să te bucuri cu adevărat deși pe chipul tău se formează des zâmbete.

     Acea rană ce îți pătează sufletul, creând o cicatrice permanentă.

     Și nu pot să nu mă întreb oare câte astfel de cicatrici am acumulat de-a lungul anilor?!

      Oare chiar sunt egoistă?

      Am ajuns oare în punctul în care, inconștient, găsesc o alinare în pacea morții?

     Sau doar a ajuns să-mi placă durerea?

     Un lucru e cert, mă urăsc pentru ceea ce urmează să le fac celor dragi mie. Și ce e cel mai rău, o voi face conștient și voluntar.

      Inima mea te-a iubit din prima clipă când te-a văzut, Riley.

      Și o va face până când va înceta să bată. Și poate și mai târziu...