Addicted (Z.M)

Capitolul 6

        -Alo?

       -Zayn, ce faci frate? spune Harry incercand sa para cat mai relaxat. Se aude un zgomot ca o usa trantita apoi vocea brunetului.

       -Dormeam pana sa ma trezesti tu! maraie somnoros. O alta usa se aude urmata de o voce subtire de fata. 

        -Zayn, poti sa ma duci la scoala? 

        Aceasta categoric trebuie sa fie sora lui. Sper sa fie ea...

        -Nu pot Safaa! spune calm, Zayn, incercand probabil sa nu o intristeze pe sora lui mai mica. Macar cu ea a ramas acelasi. 

        Se aude din nou o usa trantita si pe urma liniste.

        -Deci, de ce m-ai sunat, nu am chef de barfe asa ca spune mai repede! mormaie nervos Zayn. Harry pare suparat. Nu cred ca ar indrazni sa-i spuna ceva despre mine. Totusi expresia fetei lui nu imi lasa aceeasi impresie. 

        -Sunt la spital! 

        Fir-ar sa fie de treaba, Harry! Taci odata! Ii fac semn sa taca din gura, dar nu cred ca ma baga in seama. Poate ca Zayn nu va fi curios sa intrebe de ce.

        -De ce?

        Da, cam acesta a fost norocul meu. La naiba, Zayn! Nu sti proverbul acela: "Curiosii mor repede"? 

        -Ce naiba as cauta eu la spital, Zayn? Gandeste si tu putin! striga cretul destul de nervos. 

        Liniste. Poate nu a auzit desi ma indoiesc, avand in vedere cat de tare a strigat Harry. Asteptarea poate fi cel mai greu si mai enervant moment din viata unui om. Mai ales atunci cand asteptarea aceasta poate prevesti lucruri sau decizii rele pe care pe urma le poti regreta si ti-ai dori sa nu fi spus niciodata lucrul acela pentru care ai asteptat, dar intelegi ca deja e prea tarziu.

        -Ce a patit? aud si raspunsul asteptarii mele. Deci si-a dat seama ca e vorba de mine. Harry ofteaza si continua, desi as prefera sa nu o faca.

        -Efecte adverse ale prostiei tale! maraie inchizand apoi telefonul. Ii sunt recunoscatoare pentru acest lucru insa nu si pentru ce a spus. Ma asteptam ca Zayn sa incerce sa il sune din nou,dar nu a facut-o, cred ca nu ii pasa atat de tare incat sa o faca. Astea inseamna ca sansele mele sunt minime de fapt nule, degeaba sper ca el se va intoarce cand e clar ca ii e mai bine fara mine. 

        Un barbat inalt, in varsta de aproximativ patruzeci si opt de ani, saten cu fire carunte si cu barba putin crescuta, imbracat intr-un halat alb imaculat purtand in jurul gatului un stetoscop, intra pe usa salonului meu urmat de parintii mei. Imi zambeste prietenos, dar eu nu am incredere in el. Cum am spus urasc spitalele si tot ce tine de ele. Datorita unei experiente neplacute pe care am avut-o la cinci ani nu imi mai plac spitalele sub nici o forma. 

        Citeste cu atentie fisa ce e pusa intr-un suport la capatul patului meu. O semneaza dupa care o pune la loc. Se aseaza comfortabil pe un scaun alaturi de patul meu. Isi freaca putin barba cu palma sa mare apoi ma intreaba calm cu o voce blanda:

        -Deci, Jessica, pe fisa aceea scrie cadere de calciu in urma unei proaste alimentari. Acum, te rog sa-mi spui de ce nu te-ai hranit adecvat, care a fost motivul?

        -Pur si simplu nu mai pot! Stomacul meu refuza sa manance, daca incerc sa ma fortez vomit tot ce am mancat.

        Incuviinteaza din cap, tacut.