Demons: Inside Me

5 - Vocea

Că orice liceu, aveam și noi fata aceea pe care tot liceul o considera o ușuratică. Acea fată pe care o știa tot liceul, adesea din bârfele care roiesc în jurul numelui ei, bârfe mai mult sau mai puțin adevărate. Toți băieții stând care mai de care după fundul ei cu un singur gând: să i-o tragă, eventual ca după să se laude la alți băieți că au făcut-o.

Aşa că nu era o mirare pentru mine s-o văd în ipostaza asta "interesantă" cu Ryan, mai ales că şi pe el îl cam doreau toate fetele.

Ryan - acel fustangiu care deși știi că este cum este, nu te poți abține să nu fii câtuși de puțin atrasă fizic de el.

Auzisem tot felul de zvonuri despre cei doi, Bella fiind un pic prea posesivă cu el, cu toate că nu era cazul. Nu eram sigură că știa că e folosită de Ryan, dar puțin îmi păsa. Tot ce voiam era să nu o apuce vreo criză de gelozie cu mine în preajmă.

Spre surprinderea mea, nu ştiu dacă a făcut-o din respect faţă de mine sau pur şi simplu le-am stricat partida cu intrarea mea neaşteptată, dar Bella s-a ridicat de pe el. Ryan i-a închis sutienul, evident "alunecându-i" mâna şi pe sânii ei pe care i-a frământat puţin, apoi Bella şi-a rearanjat hainele şifonate, i-a băgat o limbă pe gât cretinului şi a plecat.

Nu că era treaba mea, dar după lucruri de genul...ar trebui să simţi ceva nu? Satisfacţie, extaz...chestii ca astea, dar Ryan...nu simţea nimic.
Tot ce simţeam venind din partea lui era o plictiseală enervantă...şi nici nu îmi trebuiau simţurile mele ca să ştiu că era plictisit de-a binelea, faţa lui spunând tot.

-Am să mă prefac că nu am văzut asta și o să îți spun direct...Eşti un nemernic. Nu înţeleg de ce faci chestiile astea cu persoane pentru care nu simţi nimic.
-Plictiseală, mi-a răspuns ferm.

Ce mod frumos de a-ţi alunga plictiseala. Oamenii normali fac asta citind sau ascultând muzică, dar nu...Ryan Hill are propriul său mod.

-În fine. Din moment ce ţi-o trăgeai cu Bella pare că eşti în regulă şi n-ai nici pe dracu’ la picior, unde se presupunea că erai înjunghiat...aşa că scuză-mă, dar plec acasă.

-Ne, ne, ne, mă opreşte el trăgând de spatele hanoracului pe care-l purtam. Trebuie să curăţ cantina şi să stau la detenţie o oră.

-Mult succes. Nu am nicio treabă cu asta.
-Sophie...tu rămâi cu mine, fie că vrei sau nu. Nu am să te pun să faci ceva, dar rămâi cu mine şi la curăţat cantina şi la detenţie.

-Scuze Hill, mâine am un test important şi trebuie să învăţ.
-Scuza asta e folosită deja prea des. Şi rămâi aici, a repetat el pe un ton impunător împingându-mă pe o bancă. Ouch! Încetează să fii atât de violent! De ce mă forțezi să rămân cu tine!?

-Pentru că singur mă plictisesc. Şi în caz că vine directoarea, tu să fii Sfânta Sophie care într-adevăr îşi ia în serios rolul de "profă de disciplină" pentru nenorocitul de Ryan Hill.

-Măcar ai recunoscut că eşti un nenorocit...asta mă face să mă simt mai bine. Şi serios, eşti chiar bătut în cap. Directoarea a zis să te duc acasă, nu să stai la detenţie...

-Şi acum zici? Şi cică eu sunt bătut în cap. Mişcă-te, mergem acasă.

-NOI?

-E directoarea Charles, e în stare să pună un cameraman să mă filmeze la orice pas. Aşa că da, noi. Mă duci acasă şi după poţi pleca. Sau poţi rămâne la mine peste noapte...vedem acolo, mi-a spus rânjind şi luând-o înainte.

De parcă răspunsul nu e evident deja!

•••

Din nou, el tot drumul a vorbit, eu doar dădeam din cap şi mai scoteam câte-o vorbă când mă enerva.

Eram prea distrată. Mă gândeam la visul acela ciudat pe care l-am avut în timpul orei de desen, nu îi înţelegeam semnificația.

Doar nu stă aici...îmi spun eu şocată când ajungem în faţa casei lui.

Surprinzător, stătea la o casă din spatele casei mele. Şi am aflat că dacă scoteam capul pe geam din camera mea, puteam cu uşurinţă să văd direct în dormitorul lui. Evident, nu i-am spus că stau acolo, doar nu eram atât de fraieră...tipul ar fi în stare să se strecoare noaptea în camera mea doar ca să mă enerveze.

-Păi, am terminat cu slujba de escortă, aşa că pa.
-Serios? Nu rămâi peste noapte?
-Oh ce drăguţ, chiar credeai că voi accepta? Clar nu eşti în toate minţile.

-Tot la mine ajungi, Sophie Heart...

-Sper să mori până mâine, i-am replicat tăios înainte să-mi fac "ieşirea" dramatică.

Aş fi putut intra prin spate, dar am ocolit aleea ca nu cumva să mă vadă Ryan intrând în casa mea care era despărţită de a lui de o potecă şi un gard micuţ, el neavând cum să vadă că intru prin faţă.

Am înaintat în casă, mi-am aruncat geanta şi cheile pe bufetul din bucătărie şi am început să o caut pe Raven, care era în living cu Matt.
Păreau că aveau o discuţie tare serioasă, aşa că nu am vrut să-i întrerup şi am aşteptat să termine de vorbit, practic eu trăgând cu urechea la conversaţia lor.

-Nu e bine! strigă Raven pe un ton revoltat.
-Raven, trebuie. Încetează cu încăpăţânarea! Vor doar să facă nişte teste pe ea...

-Am zis nu! Eu mă ocup de ea, eu hotărăsc când face teste. N-are decât să vină bătrânul Smith în persoană, ca să-l refuz şi pe el. Acum cară-te Matt!

-Era să fie atacată!
-DAR NU A FOST! Acum serios, pleacă...
-Fie...dar să ştii că are prieteni ciudaţi, iar asta nu o va ajuta, i-a spus el...apoi brusc a dispărut.

Despre ce e vorba?

-De când eşti acolo? mă întreabă Raven îndreptându-şi privirea spre mine.
-Um...doar ce-am intrat...
-Scuze, probabil ai auzit o parte din cearta mea cu Matt.

-Despre ce e vorba? Cine are prieteni ciudaţi?
-Ăăă...o clientă de-a mea...din păcate. În fine, să nu vorbim despre asta.

Raven avea mai multe locuri de muncă, nu ştiu cum făcea faţă la toate. Ciudat era faptul că nu erau stabile și parcă le schimba zilnic, fără să vorbească despre asta.
Dar, orice făcea, nu părea solicitată ceea ce mă bucura.

-Şi...m-a sunat directoarea Charles...
-Ugh – orice a zis, a fost o minciună. Nu am făcut nimic "rău" azi...ba chiar aş merita un premiu pentru cât de altruist m-am comportat.

-M-a pus la curent cu faptul că eşti...nu ştiu, tutore pentru cel mai problematic băiat din liceul tău...? Am înțeles bine?

Serios? A sunat să-i spună asta?

-Ryan Hill, răspund eu. Da, m-a cam obligat.
-E băiatul familiei Hill? Sunt vecinii noştri!
-Din păcate am aflat şi eu astăzi...dar nu mă interesează. Ryan e o cauză pierdută.

-Aş prefera să stai departe de el.
-Şi eu, dar nu prea o să pot...totuşi o să încerc.
-Ei bine, fă în aşa în fel încât să nu deveniţi prea apropiați. Ştiu că vei fi suspendată dacă refuzi să-l ajuţi, dar ai grijă cu el, bine? Cel mai problematic băiat din liceul nu e o recomandare tocmai plăcută, zise râzând.

Cum se face că e atât de îngrijorată în privinţa lui? Adică...pare că-l cunoaşte de-o viaţă. Sau poate chiar o face...dar chiar e serioasă, chiar vrea să stau departe de el.

Dintr-o dată am simţit că se învârte camera cu mine, iar privirea începea să mi se blureze. Am auzit vocea slabă a lui Raven cum mă striga...apoi ca un sunet de fundal, o altă voce...de bărbat, dar necunoscută mie.

Sophie...eliberează-ţi puterea. Eşti fiica mea, trebuie să te găsesc, mă îndemna acea voce masculină, doar că nu înţelegeam la ce se referea.