Demons: Inside Me

12 - Regele

Am aruncat priviri prin jur, dar nu găseam sursa vocii.
Urechii mele îi părea o voce de băiat, o voce destul de copilăroasă.
-Mi s-a părut că aud ceva...îmi spun singură.

-Ha? M-auzi! Tu chiar mă auzi! Mă auzi, nu? Normal că da. Nu-mi vine să creeed!!!

În următoarea clipă m-am trezit cu o chestie ciudată și zburătoare în față.
M-am speriat și m-am dat înapoi, însă am făcut contact cu pianul. Am lovit clapele cu fundul și am mai și apăsat pe ele, pianul scoțând apoi niște sunete oribile.

Mă așteptam la vreun copil-demon sau ceva.
-C-c-ce ești tu !? Pleacă de aici pisică ciudată!
-P...Pisică...? Sunt un demon, femeie, un deeemon!

Demon? Demon pe naiba!

Ca să mă fac înțeleasă...numai a demon nu arăta chestia ce zbura în fața mea. Ei bine, da, arăta ciudat...dar demon? Nu prea cred.

Analizându-l mai atentă am realizat că de fapt era un...gargui.

Un gargui micuț, făcut parcă din piatră. Avea urechi destul de mărișoare pentru capul său mic, iar pe spate avea o pereche de aripi ca de liliac ce și le flutura lent.

Coada lungă și solzoasă părea a unui dragon în miniatură, terminându-se într-un vârf ca de săgeată.

Pe capul ca de pisică puteai observa două cornițe mititele.
Și, ca un vampir încă nedescoperit, creatura cenușie avea și doi colțișori drăgălași și ascuțiți.

Era destul de adorabil într-un mod ciudat, dar mă cam speria.

-De ce te holbezi la mine?
-Pentru că mă sperii. Ești un monstruleț tare ciudat, genul acela din desene animate.
-Câtă obrăznicie! Femeile...niciodată nu v-am înțeles impertinența!
-Am doar 16 ani, mărturisesc. Și tu ești cel impertinent...
-Scuze, spune atârnându-se cu capul în jos de galeria perdelei. Care e numele tău?
-Sophie.
-Eu sunt Abyss, se prezintă rânjind și mișcând lent din codița aceea de dragon.
-Bine, Abyss. Acum, îmi poți spune ce e camera asta? întreb privind în jur.
Speram doar ca această creatură să știe suficient de multe cât să îmi răspundă la întrebările nenumărate pe care mi le pregăteam în cap în mod continuu.

-O cameră? Zău de nu ești nătăfleață rău. E camera lui Levi.
-Șiii...cine e Levi's ăsta? Stai, Levi Strauss e un demon !?
-Eu zic de Levi și tu mi-aduci vorba de Ștras ăla de care nici n-am auzit! Las-o baltă, o să-l cunoști, îmi spune și dispare prin primul perete.

...ce-a fost asta?

Am rămas puțin blocată pe moment, neînțelegând nu numai dispariția lui bruscă, ci și ceea ce spusese.

Preț de câteva secunde m-am holbat la peretele prin care dispăruse, iar când am hotărât că e timpul să dispar și eu...m-am ciocnit din nou de Abyss.
-Ascunde-te! Repede! strigă el la mine în timp ce-și flutura într-un mod agresiv aripile, împingându-mă în același timp cu ghearele din față.
-H-hei! Mă zgârii!
-Vrei să mori !? Dacă da spune-mi și te las, dar acum ascunde-te...pentru numele lui Satan!

Până să apuc să mă ascund după draperiile lungi până-n pământ...ușa camerei deja se deschise.
-Oh perfect, te miști ca un melc! îmi spuse Abyss așezându-se instant pe umărul meu.

Wow.

Dacă am învățat ceva din Iadul ăsta...e faptul că toți demonii arată incredibil de bine. Iar cel ce doar intrase pe ușă nu făcea excepție de la regulă.

Era cu puțin mai înalt decât mine, avea părul lung și negru, iar ochii erau de un albastru superb, care, în contrast cu lumina roșiatică din cameră...rezulta o culoare tare neobișnuită, dar frumoasă.
El, deși avea o alură apatică, totuși părea un dulce din cauza feței sale de copil.