Nanny, maid, chef, masseur or...

Capitolul 23 - Ren (partea a III-a)

Din perspectiva Kyrei

Sunetele melancolice ale viorilor cărămizii acopereau vocile secundare ale cântăreţilor, adormind oamenii din fundul sălii. Tata stătea drept, gesticulând uşor, în timp ce ochii mi se închideau. O strângere puternică a umărului îmi alungă somnul pe alte meleaguri. M-am întors către persoana din stânga-mi, a cărui palmă se odihnea pe umărul meu. Zâmbetul cald îi era întipărit pe faţa presărată cu trăsături fine, dar bărbăteşti. Părul negru îi acoperea ochiul drept, ascunzând puţin din culoarea albăstruie a pupilelor. Aveam sentimentul că l-am mai văzut, dar nu-mi venea de unde anume.

- Deja m-ai uitat? mi se adresă cu o faţă de căţeluş, parcă citindu-mi gândurile. Ren, încântat din nou!

- Kyra, la fel!

Opa! Ce căuta un rocker într-o sală de operă sau de orchestră, că tot aia e? Îmi şopti un "Ţi-am spus că ne vedem mai târziu!" şi îşi îndreptă privirea către scenă. Încă mai avea mâna pe umărul meu, iar după atitudinea relaxată a lui, n-avea de gând să şi-o dea la o parte.

- Kyra, trezeşte-te! Acum! îmi ţipă în ureche Madison, zgâlţâindu-mă.

- Ce pisicii mei vrei?

- S-a terminat spectacolul, iar maică-ta ne aşteaptă afară. În plus, cred că şi el vrea să plece!

Când am auzit "el", ochii mi s-au deschis instantaneu, întâlnind marea imaculată din faţă. Obrajii îmi fierbeau în raza lui de vedere, înflorindu-i zâmbetul dulce. Îmi ridic capul de pe umărul lui, murmurând un "scuze". Madison mă apucă de mână cu intenţia de a mă trage spre ieşire, dar o altă mână rece mă trase în partea opusă.

- O împrumut puţin! o anunţă Ren, deja aflându-ne la ieşirea nord-vestică a sălii.

Holurile întortocheate ale clădiri se scurgeau unul după altul, scările erau din ce în ce mai puţine, parcă întrecându-se cu etajele, prin a se împuţina unul pe celălalt. Deschise o uşă ce dădea în aerul răcoros de afară. Soarele se ascunse după norii negricioşi ce aduceau ploaia neanunţată. Îmi deschise portiera, poftindu-mă înăuntrul maşinii de un roşu metalizat.

M-am urcat fără a mai riposta, doar aruncându-i dintr-un minut în altul câte o privire speriată. Urcă în maşină, zâmbind de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Maşina porni cu un zgomot scurt pe aleile udate de norii necăjiţi. Îmi mai aruncă câte o privire urmată de un zâmbet vizibil inocent, dar niciodată nu se ştie ce se poate ascunde în spatele unui zâmbet. Nu ştiam de ce nu pot să îi adresez vreun cuvânt, avea ceva specific, ceva ce avea efect asupra-mi, la fel ca în prima zi, când m-am întâlnit cu Matt.

Mi-am întors privirea către Ren, uitându-mă nedumerită. De ce îmi era aşa de cunoscută atitudinea lui, acest aer emanat? Voiam să-l întreb ceva, dar maşina se opri brusc, numai centura de siguranţă tinându-mă locului. Coborî îngrijorat din maşină şi se îndreptă către marginea podului. Am coborât şi eu, analizând zona. Eram pe podul râului Dante. Podul era destul de jos, vara sau toamna, când erau inundaţii, podul era acoperit de un val de apă. Râul Dante era rece, poate cel mai rece râu de pe glob, indiferent că era vara, la temperaturi caniculare.

M-am apropiat de Ren, cu gândul de a ajuta cu ce puteam. Un bărbat sau, mai bine zis, un tânăr se ţinea de marginea podului. Mâna îi tremura, încercând să nu dea greş, să nu-şi arunce stăpânul în ghiarele reci ale morţii albastre. Ren îl prinse la timp, cu o secundă înainte de a fi aruncat în apă. Ploaia începu să-şi arunce necazurile asupra oamenilor abandonaţi pe şoselele scăldate în apa proaspătă. Tânărul îşi ridică capul şi odată ce ochii lui se oglindeau în ai mei, rămase nedumerit. Ochii mi se mărira, plimbându-mi privirea de la el la căţeluşul cel ud, şi înapoi. Nu pot să cred!