Nanny, maid, chef, masseur or...

Capitolul 17 - O noapte de coşmar!

Soarele îşi aruncă suliţele argintii asupra platoului, pe care mişunau tot roiul de oameni, încercând să evite cablurile ce înnegreau pământul. Rulotele vopsite cu un alb imaculat, aşteptau cuminţi lângă pădure, ascunzându-şi stăpânii de ochii curioşi şi de lumina stânjenitoare a astrului.

Oameni îmbrăcaţi tot în negru amplasau decorul pe spaţiul verde ce delimita pădurea de o casă veche, care abia se mai ţinea pe picioare. Regizorul, un om scund, chel, cu ochii sticloşi, furioşi, dar totodată întelegători, ţipa la persoanele care se nimereau să-i iasă în cale. Avea şi motiv. Până diseară, la apus, totul trebuia să fie gata, pentru a începe filmările, iar netoţii lui de oameni n-au terminat încă cu amplasarea obiectelor decorative, actorii nu ştiau nicio iotă din miile de pagini, care se uneau în renumitul Scenariu, agenţii de la pază lăsau pe orice să intre, secretara lui nu era de găsit pe nicăieri, actorul principal a căzut dintr-un copac, punându-şi piciorul în ghips, soarele ăsta enervant topea măştile pe care le aveau aşezate pe masă, iar cafeaua lui nu era gata.

- Haideţi, oameni buni! Repejor, repejor! Vreau să ajung până naşte nevastă-mea! ţipă, accentul italienesc ieşind din fiecare cuvânt. Nu, tâmpitule, nu poţi pune o floare lângă un mormânt! Du-o la mausoleu, mausoleu, am zis!

- Mă scuzaţi! Domnul Gabriele Muccino? o voce necunoscută, îl sperie pe regizor, întrerupându-l din a mai ţipa la oamenii lui.

- Chi sei? Guardando il mio set? Sicurezza! ( Cine sunteţi? Ce căutaţi pe platoul meu? Paza! )

- Non c'e bisogno di guardare! ( Nu este nevoie de pază! ) o altă voce, venită din spatele primeia, îl induse în eroare pe regizor.

- Ştiţi italiana?

- Da! Acum, avem ceva de discutat cu dumneavoastră!

- Dacă sunteţi ăia de la Protecţia Animalelor, vă anunţ că am tot dreptul să fac ce vreau cu maimuta aia!

- Nu suntem de la Protecţia Animalelor!

 Asigurându-se că nu-i niciun pericol care să-l împiedice din a realiza filmul, îi învită în rulota lui, închizând uşa, blocând astfel orice sursă de a afla ce se întâmplă în interiorul mici cutii albe pe roţi. Orele treceu, din rulota regizorului, nemaivenind nicio veste despre cei din înăuntru.  Soarele se poziţionă deasupra rulotei, indicând ora cinci după-masă.

Pe rând, mai întâi actorii, apoi secretara veniră să vadă dacă n-a murit cumva regizorul şi pot pleca acasă, dar se trezeau cu o tavă şi mii de înjurături. Când veni şi ora şase, regizorul ieşi, zâmbind cât îl ţinea gura.

- În jumătate de oră, totul să fie gata de filmare! Şi am schimbat scenariul! Voi doar o s-o făceţi pe morţii! se adresă actorilor, intrând înapoi în rulotă.

De cum închise uşa acesteia, personajele de pe micul platou începură să se pregătească, bombănind încet, de frică să nu fie auziţi de cine nu trebuie.

Luna se lăsă domoală pe cerul înstelat, transferând puţin din lumina ei pe pământul rece. Totul era liniştit, mult prea liniştit. O fată stătea în pragul casei dărăpănate, aşteptând vre-un semn de viaţă. Îngheţată, se hotărî să intre. Înaintă cu paşi mici pe scările scârţâinde, deschizând uşa. Camera era întunecată, lumina lunii lăsând la iveală doar o dâră pe podeaua veche şi uzată. Înaintă până în bucătărie, ieşind pe terasă, privind către cimitirul din faţă. Vântul adia uşor, florile şoptind cântece triste. Sute de stele străluceau în jurul magnificei Luni ce se reflecta în frunzele copacilor, dându-le un aer înfiorător. Fata păşi printre morminte, analizând datele de pe pietrele mari, impunătoare. Fiecare pas pe care-l făcea, îi transmitea adrenalina prin corp, liniştea şi întunericul acompâniindu-le.

Deasupra ei, atârnaţi de copaci, stăteau lilieci, greierii cântau veseli prin iarba udă. I se păru că vede ceva în spatele copacilor, ceva ce semăna a om, liniştea îngheţându-i sângele, iar adierea rece mângâindu-i obrazul. Cu inima luată în frâu înaintă spre copaci, dar nimic. Vântul şuiera printre ramuri şi bufniţele se făceau auzite în liniştea mormântală a nopţii. Atunci zări un...leagăn? Se întrebă temătoare: "Ce caută un leagăn pe un teren de mormânt?". Lumina Lunii se abătu pentru o clipă asupra leagănului, iar fata îşi putu da seama că se afla cineva acolo. Leagănul se opri brusc, liniştea fiind străpunsă de paşi care se îndreptau către ea.

O voce mlădioasă se auzi, un cântec uitat ce descria o luptă, un război sângeros, repetându-se o anumită parte ce părea ca o explozie. Umbra se apropie de fată, acum fiind la câţiva centimetri de ea. Era...hidos. Aveau pielea arsă, lăsând la iveală oasele feţei, hainele fiind murdare de pământ şi rupte.

- Ce faci? o voce răguşită veni din spatele fetei, adresându-se arătării. Ce faci aici?

- Nu e treaba ta! îi răspunse arătarea, celălalt făcând o plecăciune.

- Mă închin în faţa urâţeniei tale, dar nu înteleg ce vrei să faci aici...

- Aştept pe cineva, îi răspunse arătarea, întorcându-se către fata care tremura toată. Ce cauţi aici, noaptea?

- Aştept pe cineva, îi răspunse fata tremurând.

Nu înţelegea cum de o arătare ca el putea avea o voce aşa plăcută, aşa de simplă, dar totodată mângâietoare. Se întoarse către celălalt. Semăna cu un zombi, iar mormântul deschis şi pământul împrăştiat peste tot, o înspăimântau de-a binelea. Mirosul de parfum ieşea din morminte, alături de alte arătări. Era pe cale să leşine, de înspăimântată ce era, adrenalia trecându-i prin sânge cu viteza luminii. Simţi un fior cald cuprinzând-o, în momentul în care mâna arătării îi atinse umărul, întorcând-o cu faţa la el.

- Dacă nu pleci, cel puţin...

Dar nu apucă să audă şi continuarea; leşină, lăsându-şi pradă corpul mutanţiilor şi mamei Lune.