Printesa de Roverbury

-22-

      -De ce suntem aici?l-am întrebat din nou, neprimind pana atunci nimic de la el

      Alexander s-a mulțumit să imi zâmbească sarmant si sa isi impleteasca degetele cu ale mele, conducandu-ma printre magazinele din sat. Eram in centru si nu mai vizitasem de mult noul sat ce era chiar aproape de castel, mereu preferam orasul, dar cumva acel sat însemna o legătură cu oamenii.

      Blondul ma trezise de dimineata si ma invitase la o plimbare, fara sa imi spuna ce sa iau la mine sau unde mergem. Asa m-am trezit în centrul satului, privind la micile vitrine ce se mai puteau observa, venirea iernii făcând oameni sa se retragă în case si sa lase alte munci.

      Iernile în Nord sunt cele mai aspre, asa ca toate femeile sunt infofolite, iar bărbații poartă blănuri imense peste haine. Nu oamenii din Nord sunt sălbatici, ci Nordul este cel neinblanzit.

       -O sa petrecem prima zi din an impreuna, min amoureux, doar daca nu preferi sa ne întoarcem la jocurile de copii, mi-a răspuns.

      Iubita mea. Nu imi spusese niciodată asa si, acum, imi placea la nebunie. Adoram cum literele ieșeau perfecte, el era deosebit.

      Ne-am oprit în fața unei case imense, ce era din piatra, la fel ca celelalte, dar avea un aspect mai îngrijit. Alexander m-a tras de mana pana in interior, unde am dat într-un living imens. Lucrurile erau frumos aranjate si imi dădeam seama usor ca într-un sat e o minunăție sa găsești o odaie îngrijită

      Acum înțelegeam de ce a insistat sa venim aici. In oras am fi gasit usor o camera imensa, dar nimeni nu și-ar fi tinut gura, iar îndatoririle ne-ar fi chemat înapoi. Pe de altă parte, în sat eram niste simpli oameni, pentru locuitori eram doar niste copii de cavaleri, poate.

      O femeie micuță si cu un nas imens pentru fata sa ne-a condus la al doilea etaj, ultimul si ne-a privit reticenta cand am ocupat odaia cu pat matrimonial. Nu vedea pe degetul meu niciun inel si ma judeca, dar nu o băgam în seamă, nu ar fi tăcut din gura niciodată.

      El m-a ajutat sa aranjez cele câteva lucruri pe care le aveam, dandu-mi șansa să ma întind printre perne si sa trag asternuturile peste mine. Sarcina era grea și imi făceam griji, aveam aproape 5 luni si inca nu spusesem nimic, dar totul începea să se vadă.

      Nu stiam cum ar trebui să îi spun sau cand. Nu acum, plănuim să o fac dupa ce plecam de aici, după spusele lui, urma să stăm trei zile. Trei zile de care urma să profit la maxim.

      -Esti deja obosită,  Evelyn?m-a întrebat râzând

      Ma aruncasem pe pat, ducând cumva lipsa eleganței din castel, putand sa ma obisnuiesc si cu o viață simplă. Arcadia nu fusese niciodată Anglia sau Franta, nu aveam baluri de debut sau altceva, eram o asa numita tara civilizată, unde puteai întâlni si bărbari.

      În câteva minute a lăsat cuferele la locul lor si s-a așezat lângă mine, lasandu-si cizmele lângă pat si rămânând într-o cămașa albă, deși in camera era destul de cald. Orice loc în care este el se incalzeste cu 100 de grade pentru mine.

      Totul era perfect, aici, cu brațul lui tinandu-ma strâns de talie si cu capul meu odihnindu-se undeva pe pieptul sau puternic. Stiam ca ma proteja de oricine si ma gândeam daca ne-ar proteja pe toți, pe mine, el si copilul pe care îl port.

      -Vrei sa mergem in centru în seara asta? Am auzit ca este o trupă ambulantă în sat, pentru o zi, a sugerat pe un ton domol, aproape adormit.

      Era pasnic, era liniștitor si tot ce aveam nevoie.

      -Nu cred ca e pe lista mea de priorități deocamdată, dar poate putem merge la o plimbare, lumea nu ne-ar recunoaște, am presupus, bucuroasă

       -Unde vrei tu, Ev, m-a aprobat încet.

      Adormise, epuizat dupa ce isi luase rolul de frate mai mare în mâini. Nikolai nu acceptase inca faptul ca era însurat și, ca urmare a destinului, Elisa era tristă, observam asta, mai ales că ne imprietenisem. William și Ana fuseseră văzuți de tata, în timp ce discutau și nu apucasem sa întreb prea bine tot ce se întâmplase, dar stiam ca tatăl meu cauta o solutie, ii voia si el impreuna.

      Alexander isi făcuse îndatoririle de print si se ocupase de armata de la distanta, dar isi dadacise si fratii, rezervand câteva nopți pentru mine. Imi era frica ca urma sa fie nevoie sa plece in fruntea armatei, in mijlocul morții, unde nu il voiam cu niciun chip. Printul meu avea tot dreptul sa se odihnească, dupa o saptamana epuizanta si, pana la urma, cine eram eu sa ii stric liniștea?

Stiu, a trecut o groaza, nu va promit ca voi posta, dar voi incerca sa termin si aceasta carte.