Cosa Nostra

Capitolul 11

...run, run and never look back.

Elizabeth inspiră mirosul afrodiziac de mare și proaspăt și își afundă degetele în nisipul fierbinte. Era ca o alifie magică peste trupul ei înghețat, peste sufletul rănit și tulburat. Datorită lui Eleanor, primi încuviințarea lui Alessandro de a părăsi perimetrul implicit al casei. Fie Venier avea o încredere nebună în abilitățile verișoarei lui, fie o subaprecia din toate punctele de vedere pe Liz; a doua variantă părea mai plauzibilă.
Tânăra Kane ura să nu se afle în control, să nu știe planurile tuturor și, mai presus, să nu fie în fruntea lor. Era sigură că liderul mafiei italiene nu ar putea trece cu vederea complotul lui Anatoly Volkov; ar trimite un mesaj greșit și ar mai fi și total necaracteristic familiei Venier. Însă timpul îndelungat în care nimic nu se întâmpla o făcea pe Elizabeth să creadă că Alessandro plănuiește ceva mare, ceva care să îl termine ireversibil pe liderul Bratvei. Soarele îi apăsa cu tărie claviculele și vârful nasului, în timp ce ochii îi erau viguros protejați de rama groasă a ochelarilor de soare. Eleanor sărea asemeni unui copil în apa rece, fără o grijă asupra prizonierei ce se presupunea a o supraveghea cu tenacitatea unui uliu. Elizabeth analiză teritoriul și constată că plajă nu era îngrădită în niciun punct, ceea ce însemna că teritoriul privată nu era atât de îndepărtat de cel public. Simți adrenalină pompându-i în vene când Len deveni doar un punct negru în imensitatea cristalină și urechile țiuindu-i sub presiunea oferită de impulsul de curaj. Mâinile îi tremurau, iar stresul îi zgârâiau pereții stomacului, însă asta era șansa ei. Doi bărbați erau vizibil amplasați strategic în jurul lor și Liz era sigură că cineva la fel de paranoic ca Alessandro ar fi adus minim alți doi care să supravegheze de la distanță, ascunși. Dar asta era unica ei oportunitate și era decisă să își asculte tălpile ce ardeau la gândul fugii. Se ridică încet, insesizabil și se îndepărtă subtil de soldații lui Venier, sub pretextul intrării în apă. De îndată ce se văzu suficient de distanțată pentru a-i fi clare planurile, își afundă călcâiele în nisipul ud și rece și, cu un ultim avânt, începu să fugă. Își simțea coapsele zvâcnind și nu auzea nimic mai mult decât propriul sânge invadându-i urechile; aproape că simțea gustul metalic în gură. Zgomotul infernal produs de mafioții italieni servea drept imbold pentru picioarele și mâinile care nu păreau să se mai miște în spațiul și timpul real; fugea pentru că viața ei depindea de asta, pentru că era unicul lucru de care se mai putea lega pentru a se asigura că nu va muri o legumă în captivitatea lui Alessandro. Nu avea curajul să își întoarcă capul pentru a vedea ce lăsa în urmă, câți oameni înarmați, de două ori mai mari decât ea o urmăreau atunci, mânați de frica nebună de Venier, însă își permise un zâmbet penibil când observă lanțul gros ce desparte cele două plaje. Își simțea picioarele atât de slabe și tremurânde, încât era aproape sigură că s-ar fi prăbușit la pământ numai în încercarea de a perturba ciclul la care le impuse viteza. Deși săritura fu una jalnică, Liz reuși să se mențină fermă și să își continue escapada. Cu cât mai mult se îndepărta, cu atât chipurile vesele, degajate ale oamenilor păreau să îi impânzească câmpul vizual. Se apropia de o zonă urbanizată a regiunii, iar asta devenea din ce în ce mai vizibil datorită șoselelor din apropierea imediată a plajei și mașinilor care nu conteneau să știrbească din calmul litoralului. Elizabeth înghiți în sec și se uită în spate- nimic; era prea ușor, mult prea ușor. Își încetini pasul și încercă să se agațe de orice firicel de aer, fără a trezi întrebări oamenilor care se bucurau de soare. Transpirația îi curgea șiroaie pe spatele încins, iar inima îi era la un pas de a-i străpunge sternul, or fiecare vehicul negru, blindat pe care îl vedea o făcea să se gândească la ce era mai rău. Trecea prin fața diverselor persoane, tremurând din toate încheieturile, cu părul răvășit și obrajii roșii; trebuia să iasă din raza lor vizuală. Îi era frică și nu înțelegea de ce oamenii lui Venier nu au tras, de ce Eleanor o adusese pe plajă și nu reușea să decidă dacă fuga a fost decizia bună. Era clar că eșecul încercării ei ar fi adus la măsuri catastrofale luate de Venier și de reducerea totală a șanselor ei de salvare. Plănuia să îl telefoneze cumva pe Peter, să găsească vreo modalitate de a se îndepărta cât mai mult de conac, însă pentru prima dată în viața ei, banii reprezentau o problemă- buzunarele din stofă subțire ale șorților era absolut goale. Contactul cu asfaltul o făcu să se simtă un intrus într-un lăcaș total al păcii- tineri se țineau de mână, copilași se agățau de rochiile florate ale mamelor lor, cerând cu ardoare diversele jucărioare vândute la marginea străzii, fiecare magazin părea să inspire pura căldură italiană. Nu avea absolut nicio idee despre ce ar trebui să facă, iar creierul îi era paralizat; lucra numai pentru funcția motrică- Liz trebuia să fie în continuă mișcare. Coti spre străduțele lăturalnice, în banala credință că ar putea fura un telefon sau un portofel într-un loc mai retras. Clădirile relativ înalte nu permiteau niciunei raze de soare să o atingă, iar pielea dezgolită a mâinilor și picioarele începea să arate efectele frigului. Italia nu mai părea atât de jovială între pereții scrijeliți și desenele cu graffiti, iar privirile dubioase aruncate de oameni o băgau în sperieți. Nu era un secret că Elizabeth era jucată pe degete de paranoie și anxietate, or simțea că fiecare individ de pe stradă fie o urmărește, fie o va asalta și da lui Venier într-o secundă. Disperarea ei ajunse la nivelul cel mai de jos când se aplecă și luă cei maxim zece euro din carcasa chitarei unui om orb. Își grăbi pasul și își închise strâns ochii de dezgustul pentru propria persoana, de mizerabilul mod în care acționase; asemeni unui mercenar, fără vreun singur sentiment pentru fapta ei respingătoare. Și totuși propria supraviețuire valora mult mai mult decât viața oricărui om, or peste câteva minute Elizabeth deja se gândea la cât costă metroul spre celălat colț al Siciliei. Degetele îi tremurau în jurul celor câteva monede, iar pierderea totală, spațială și temporală în care se afla nu ajuta cu nimic. Se apropie de unul din telefoanele publice și înghiți în sec înainte ca degetele să-i tasteze pe de rost numărul lui Peter. Părea că pielea fină a palmelor i se răsfrângea pe taste, iar starea de greață o ataca tot mai mult cu fiecare secundă în care "bip-ul" nu se transforma într-un glas uman. Se întreba dacă nu cumva Robert schimbase numerele de telefon ale tuturor;dacă se asigurase că Liz chiar nu avea nicio șansă să se întoarcă acasă. Părăsi cabina mult mai tulburată decât înainte, iar picioarele îi călcau mecanic înainte, fără nicio orientare sau conștiință a locului spre care se îndreaptă. Nu avea nicio idee unde se afla metroul, iar partea aceea de oraș nu avea multe semne care să îndrume turiștii. Eșecul și frica îi erau adânc implantate în suflet, dar era antrenată să facă fața acestor fel de situații, să se descurce având la îndemână creierul ei și nimic mai mult. Merse până când seara coborî galeșă peste colțul acela de Trapani și nu găsi mai mult decât case mici și magazine simple; de parcă mergea în cerc și nimic nu o putea devia de la cursul ei.