Capitolul 6

522 44 0
                                    

...and that's a good lesson to learn in life
Let go.

   Avea mai puțin de o lună la Trapani și totuși simțea că mintea îi e la un pas de a ceda. Se simțea ca o legumă, incapabilă să facă o decizie sau să reziste zilelor care treceau cu o lentoare îngrozitoare.

   Robert Kane era cât se poate de liniștit cu poziția lui de acum: cu Elizabeth plecată și lipsită de putere și toți vechii lui prieteni ascultându-i orice poruncă orbește, simțea că își retrăiește frumoasele zile de glorie. Uitase ce înseamnă familie de la moartea fiului lui și nu regretase o secundă faptul că își lăsase nepoata în ghearele italienilor. Elizabeth moștenise capacitatea surprizătoare de a se descorotosi de sentiment de la el. Era total pierdută și reușea cu greu să se mențină pe linia de plutire între cei patru pereți ai conacului. Ura asta la el, la întreg locul acela- se simțea ca într-o blestemată de temniță pe un teritoriu de mii de hectare și nu avea pe absolut nimeni în afară de menajera care îi aducea mâncare. Simțea că se scufundă și nu avea nicio putere în fața acestui proces ucigător. Se aștepta la asta de la bunicul ei; se așteptase la trădare, pentru că blestemata ei de familie a fost clădită pe minciuna. Robert Kane a distrus și s-a asigurat că va distruge orice șansă la viață  tuturor generațiilor succesoare lui. Elizabeth îl ura și nu regretase vreodată să o afirme. Acum o dezgusta într-un mod în care numai un dușman ar putea să o facă. L-ar fi ucis fără vreo remușcare.

   În ziua în care vorbiseră la telefon, mai reuși să îndruge numai: "Tu, bătrân senil și nebun..." înainte ca bărbatul să închidă telefonul cu un cât de poate de degajat: "Pa, Lizzie.". Și el știa cât de mult ura să i se spună așa. Reușise să fugă în camera ei, unde ușa era din nou în picioare, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat cu numai câteva ore înainte. Minute mai târziu, Nicolò se holba la produsul crizei ei de furie, înecându-se cu zecile de pene care încă pluteau în aer și privind cu regret oglinda spartă și coroana crăpată a patului. Nu se deranjă să o întrebe ce are, ci îi ceru cu profesionalismul tipic lui telefonul dat de Alessandro și o anunță că o menajeră va avea grijă de locul acela. Elizabeth îl privi înciudată și riscă să rupă alte câteva perne din cauza faptului că i se luase telefonul. Sperase ca ei să uite de el. Și apoi se urî pe ea, pentru că își permisese un astfel de sentiment. Își aminti de Nietzsche- "Speranța e cel mai rău dintre rele, pentru că ea prelungește chinul." Cât adevăr! Încrederea aceea în mai bine, care se transformă într-o figură spânzurată, lipsită de vlagă și formă, înnecăcioasă... cât o disprețuia.

  Elizabeth știa că experiența aceasta îi va pune la încercare absolut orice tactică și rezistență dezvoltată vreodată. Cunoștea în termeni largi italiana și recunoștea marile orașe ale țării, dar nimic mai mult. Cum ar fi reușit ea să creeze cel mai mic plan de evadare controlată din toate părțile de soldați antrenați, care se temeau de Alessandro Venier ca dracul de tămâie? Respira adânc, încercând să se liniștească și să facă abstracție de la multitudinea de pene care îi acoperea întreg câmpul vizual. Ieși din cameră cât putu de încet, deși era sigură că acea parte a holului era pustie. Însăși singurătatea și tăcerea făceau fiecare sunet să pară de sute de ori mai puternic. Găsea extrem de ironic jocul acesta al vieții- exact atunci când încerci să fii cât mai liniștit, devii o catastrofă ambulantă. Elizabeth fu străfulgerată cu putere de amintiri mult prea intense ca să le poată suporta. Simți usturimea aceea învechită în ochi revăzându-se deschizând monstruoasa ușă a conacului Kane cu tocurile kilometrice în mâini, sperând să evite orice contact cu oamenii casei.

   Pășea încet, încercând să memoreze întreg setul de cotituri pe care le făcea, păstrând în minte cifrele încrustate pe fiecare ușă. Știa că e un etaj mare, însă nu se aștepta la o așa dimensiune și așa o varietate de încăperi. Inima îi rată o bătaie în secunda în care ușa pe lângă care trecu se cutremură din temelii. Elizabeth ghici că un pahar fusese aruncat în lemnul subțire și se lipi imediat de perete. Întunericul o terifia, însă adrenalina și simplul ei caracter o îndemnau să asculte, să înțeleagă ce se întâmplă pe partea cealaltă.

Cosa NostraWhere stories live. Discover now