Cosa Nostra

Capitolul 26

"...and it's nice enough to
make a man
weep, but I don't
weep, do
you?"
(Bluebird by Charles Bukowski)

       Ar fi putut enumera zeci de amenințări și insulte la adresa copilului care risca unica ei șansă la libertate pentru o provocare infantilă, dar era atât de speriată și surprinsă încât se găsea incapabilă de a scoate vreo vorbă coerentă, pe un ton impunător.

  —James... deci îi prinsese numele, trebuie să glumești. Dacă intrăm în cursa asta, nu mai ieși viu din Italia.

Băiatul aranjă oglinda retrovizoare și îi aruncă o privire ce se voia șireată și atotcunoscătoare, în timp ce părăsi depozitul, cu motorul mașinii lăsând în urmă un sunet infernal.

—Domnișoară Kane, italianul e inofensiv. Îl sperii puțin, după care ieșim de pe pistă și ne îndreptăm spre locația desemnată de domnul Kane. Va fi simplu și distractiv.

Tură motorul până și mai tare, căutând să își accentueze stupidul monolog. Lui Liz nu îi venea să creadă că James era într-atât de prost încât să îl desconsidere pe Alessandro în halul acela și era sigură că dacă ar fi fost în orice altă situație, și-ar fi luat chiar și libertatea de a râde. Vedea deja clar linia de start, iar inima începu să îi bată cu putere și lua serios în considerare posibilitatea de a încerca să îl ucidă pe băiat.

—Dacă nu te omoară Venier, te omor eu. Ieși imediat de pe pistă.

Vocea îi tremura, iar unghiile îi străpungeau pielea palmelor. Unica ei șansă i se scurgea printre degete din cauza unui copil neexperimentat, obsedat de ideea glorificării. James nu fu prea impresionat de amenințarea ei și alesese, precum mulți alții înaintea lui, să ignore vorbele unei femei.

Elizabeth simțea furnicături pe întreaga suprafața a pielii și era gata să își smulgă acolo și atunci ochii din cap, să deschidă ușa și să sară din mașină, de fapt, orice s-ar fi soldat într-o moarte rapidă. Știa mult prea bine cum se va termina ziua aceea. Știa că Venier o va prinde, o va amenința și se va răzbuna și mai știa că James va plăti mai scump decât și-ar fi imaginat vreodată pentru un lucru atât de stupid și infantil. Avea gâtul uscat și dacă n-ar fi avut sângele Kane curgându-i prin vene, ar fi avut vreun colaps emoțional chiar acolo, pe bancheta din spate a mașinii.

  Unghiile pe care preferă mereu să le țină lungi, ascuțite și roșii erau acum roase până la sânge; era un obicei barbar la care reușise să renunțe cu doar foarte puțin timp în urmă. Acum viața ei era așa un circ și un joc constant dintre frică și stres, încât se reîntorsese la el. Se gândea la aceasta paralelă în timp ce încerca să și le fixeze în scaunul rece din piele neagră. Viteza era uluitoare și starea de greață o lovi din plin cu aceeași rapiditate. În mod normal, adora să audă sunetul crud al motorului și să simtă că se întrecea cu vântul însuși. Dar nimic nu mai era „normal", nu-i așa?

—Te implor.

  Plângea. Elizabeth Kane plângea în fața unui bărbat căruia în orice altă situație nu i-ar fi oferit măcar plăcerea unei priviri. Se dezintegra în fața unui copil prostuț, bântuită de o frică care era mai mult decât validată. Nu înțelegea cum se făcea că James nu era conștient de pericolul iminent în care se arunca. Știa și el, așa cum știa ea, pe de rost poveștile despre ororile de care era capabil Alessandro.

El râse. Liz ar fi trebuit să anticipeze o astfel de reacție. Să o vadă slabă și temătoare doar îi mărea nivelul absurd de testosteron. Ce bărbat.