Cosa Nostra

Capitolul 20

„I'm bigger than my body
I'm colder than this home
I'm meaner than my demons
I'm bigger than these bones

And all the kids cried out, "Please stop, you're scaring me"
I can't help this awful energy
God damn right, you should be scared of me
Who is in control?

I'm well acquainted with villains that live in my head
They beg me to write them so they'll never die when I'm dead
And I've grown familiar with villains that live in my head
They beg me to write them so I'll never die when I'm dead."

-Control, Halsey

       Oamenii din încăperea aceea erau atât de antrenați mental pentru tot felul de situații, încât panica în masă, urletele sau lacrimile nici măcar nu se puneau în discuție. Gărzile lui Venier erau încă poziționate la colțurile încăperii, numai câțiva dintre ei încercând să forțeze deschiderea încăperii; era imposibil din interior. Trecură numai câteva secunde de când vocea cutremurătoare își făcuse anunțul, dar majoritatea bărbaților cu nume greu era deja lângă Alessandro, gata să o apuce pe Elizabeth și să o împingă ei înșiși afară din sală, în mâinile celui care îi cerea atât de greu predarea. Toți fremătau și își lărgeau nodurile de la cravate, gata să îi ceară în genunchi lui Venier să accepte târgul.
      Toți în afară de un singur om- Davide Romano. Pe chipul lui încă se citea șocul pur, teroarea, iar ochii îi era larg deschiși de uimire și ațintiți spre boxa din care se auzise sunetul terifiant al morții.

      —Lasă-mă să ies! Ți-am jucat jocurile și am ascultat orice ordin pe care mi l-ai dat! Lasă-mă să ies, bastardo! Nu o să îmi pun viața în mâinile mizerabilului de Venier!

      Confuzia se citea liber pe fețele tuturor; nu era om în încăperea aceea care să aibă cea mai vagă idee despre ce vorbea presupusul lor șef neînfricat, dar râsul robotic care împânzi camera le oferi răspuns:

      —Davide. Ce om patetic. Te-am lăsat să te joci cu puterea și oamenii mei, pentru că era interesant să fiu atât de ascuns în umbră. Dar m-am cam plictisit. E vremea ca ei să știe că m-am întors. Il capo è tornato. Și prima mea acțiune oficială este să îmi iau premiul- Elizabeth Kane. Mai aveți 13 minute. Tic-toc, amici miei.

      Liz uitase cum să respire, iar toate privirile mortale și fioroase aruncate la adresa ei nu ameliorau deloc situația. Știa că oamenii aceia nu puteau acționa încă, pentru că se temeau de Alessandro, dar în curând ceasul acela blestemat va arăta mai puțin de 3 minute, iar frica de o moarte imediată va deveni puțin mai puternică.

      —Domnule Venier, asta nici măcar n-ar trebui să ceară timp suplimentar de gândire. Sunt viețile noastre în joc!

      Era un bărbat în vârstă, pe care îl văzuse și la balul ținut la conac. Vocea gravă și acordul iritat oferit de majoritatea din sală o cutremurară. Aveau toți chipurile roșii și își țineau telefoanele în mâini, de parcă așteptau să dea vreun apel important.

      Îi avea în față pe Matteo, Eleanor și Valentino, poziționați cât mai defensiv, încercând parcă să o protejeze de oameni, de situație însăși. Secundele treceau cu o lentoare care îi întorcea stomacul pe dos, iar ea încerca să își țină mintea cât mai departe de inevitabil analizând chipurile din jurul ei. Nu avea prea mult succes, or toți vorbeau, încercând să testeze restricțiile impuse de bărbatul fioros de la boxe. Alessandro îi strângea talia cu o putere aproape dureroasă, iar furia și stresul pe care îl resimțea din tot trupul lui o aduse la concluzia pe care încerca să o evite cu orice preț: Venier o va lăsa să plece cu un om tiranic, iar ea va muri, cel mai probabil, în mai puțin de o săptămână.