Cosa Nostra

Capitolul 7

"What's your greatest ambition?
To become immortal, and then die."

   Un înger nu poate da naștere unui demon. Este, pur și simplu, ciclul natural, cum trebuie să fie. Regula nu ar trebui să facă excepție nimănui și, prin urmare, Cassandra Venier s-ar presupune a fi femeia mortală a Siciliei, combinația ucigătoare de experiență și letalitate. Rar vizita peninsula Italiană, iar atunci când o făcea nu era om pe întregul teritoriu care să nu tremure sau mafiot care să nu își calce de trei ori pe zi cămașa. Prefera armoniosul Paris, magazinele ei exclusive și tăcerea, plăcerea aceea de a nu avea nimic de a face cu nimic, de a fi o simplă femeie. Singură, cu ceașca ei ornamentată și poleită cu aur, plină până la jumătate cu lichidul amărui pe terasa unei cafenele de lângă Turnul Eiffel. De fapt, prefera absolut orice loc de pe fața pământului; orice loc în afară de Italia. Nu a fost vreodată vorba de faptul că La signora era o femeie de o brutalitate și răutate de neconceput, însă a fost întotdeauna ura aceea de nepătruns pentru mafie, pentru soarta pe care a ales-o și pentru care și-a condamnat sufletul la eternă durere. Dumnezeule! Și fusese o simplă fată care se certase cu un băiat pe baza dinastiei care a creat Colosseumul la un curs de istorie. Îl iubise pe Cristiano Venier. Prea mult. Suficient de mult încât să își distrugă viața; a ei și a pruncului pe care îl purta în pântec.

  Călca sever treptele de marmură din fața conacului. Era atât de diferit de ultima dată când îl văzuse. Știa că Alessandro demolase întreaga veche clădire și o construise după bunul lui plac, după regulile pe care fusese învățat de mic că toți trebuie să i le asculte și zâmbi în sinea ei, la gândul acela dulce-amar că băiatul îi moștenise latura artisitică, iubirea pentru desen, arhitectură și istorie. Nu putea să nu se urască până și mai mult văzând cât de bun era Alessandro, cât de multe i-a răpit pentru că nu a fugit atunci când ar fi putut să o facă. Ce fată proastă se îndrăgostește de moștenitorul tronului Mafiei Siciliene? De fiecare dată când tocurile ei călcau pământ italian întrebarea aceasta îi făcea tâmplele să zvâcnească; de aceea găsea mult mai ușor să îl urască pe Cristiano decât să sufere pe seama dispariției lui. Nu ținea minte să fi scăpat vreo lacrimă în ziua în care corpul lui însangerat îi zăcea pentru ultima oară în brațe.

  Ar fi vurt să sugrume fiecare servitoare care stătea aliniată în rândul lateral ușii de la intrare, să le spună că a fi soția unui criminal nu e persoana pentru care trebuie să își plece capul ca în fața unei regine, că ar trebui să o împuște exact atunci și acolo. Aproape că văzu gaura sângerie în rochia lungă pe care o purta. Le concedie cu un semn lejer al mâinii pe toate cele pe care nu le cunoștea și rămase cu singure trei, mai în vârstă, care lucraseră și în vechiul conac Venier.

   - Dov'è mio figlio?     (Unde e fiul meu?) Întrebarea răsună atât de puternic între pereții înalți ai holului uriaș, încât Cassandra se sperie de propriul ton, de gândurile care reușiră să se transpună atât de ușor în tonul ei. Nu vorbise italiana de o veșnicie, iar limba aproape i se împletici când sunetele nu ieșiră într-o suavă franceză.

   -Domnul Alessandro este plecat.

   Simți cuvintele ca un junghi în inimă. Nici măcar nu a vrut să aștepte până ajunge. Atât de mult o disprețuia? Vorbea regulat cu  bărbatul căruia îi era mamă, însă răceala din conversațiile lor o făceau să se simtă ca orice alt om lipsit de importanță care îl înconjura. Și nici măcar nu îl condamna. Merita asta așa cum își merita întreaga existență mizerabilă, pentru că înainte de a urî să facă parte din lumea asta, a iubit-o. A iubit-o pentru că făcea parte din Cristiano, pentru că era pericol și adrenalină și putere. Incredibil de multă putere.