Nu sunt o carte...

Întunericul dintre stele //

Mă pierd printre astre,
parcă nu le mai recunosc,
nu mă mai regăsesc în ele,
am picat și acum rătăcesc
în întunericul dintre stele.

Spune-mi, te rog, cu ce greșesc!
Spune-mi, te implor, că nu te mai iubesc!
Arată-mi, deseneaz-o, creează adevărul,
cel pe care vreau să îl aud,
cel pe care prefer să îl privesc.

Mă întorc și clipesc,
mă învârt și cad,
căci tot ce văd e doar infinit.
Stelele sunt mai încolo,
de-o parte și de alta,
dar nu pot ajunge,
nu le pot atinge,
de parcă nu mă recunosc.

Iar tu...
tu ești undeva departe.
Îți aud inimă cum bate,
gândurile ce mă șușotesc,
inima cum respiră.
Tu ești departe,
departe pe lună,
te simt, deși nu te văd.

Mă cauți, deși nu ma găsesti.
Nu mai sunt pe steaua mea,
scuza-mă că am uitat să te anunț,
dar am căzut de ceva timp.

Acum doar rătăcesc,
într-un loc greșit; se simte rece.
Tu stai pe lună,
ești confuz și mă aștepți,
deși nu mai sunt acolo unde mă găseai.
Dar dacă ai afla pe unde plutesc,
cu coordonate exacte,
urmărind bătăi de inimă reale,
ai sări?
Ai părăsi luna
pentru întunericul dintre stele?