Cu fiecare pată de culoare,
aș vrea să existe o reluare,
una reală, nu doar o simulare
în capul meu, în noapte.
Cu fiecare linie trasată
este o nouă operă creată
ce urlă în tăcere de dor,
cântă cu restul în cor,
restul de umbre,
unele cunoscute,
altele nevăzute.
Pff... uite-i pe un nor.
E intangibil, departe
și ireal, mai presus de toate.
Iar cu fiecare simțire
pusă pe hartie,
scrisă cu nuanțe calde,
ceva galben,
poate roșu
resimțită cu răceală,
una albastră,
poate mov sau verde,
te simt tot mai adânc
în ființa ce ma reprezintă,
ce mă știe, mă cunoaște,
ce mă crește
de la început, de ceva vreme.
Simțurile mele se aprind,
izbucnesc în ceva flămând,
vor nemurire,
mă vor pe mine,
te vor pe tine,
vor pe dracu știe mai cine,
dar vor o mulțime,
nu pot să le dau nume,
așa sunt de multe.
Și nu știu ce să fac,
că parcă nu te-aș da,
dar nici nu te-aș păstra.
E o contradicție dulce,
ești o graniță amară,
te iubesc oricum,
păcat că nu chiar acum,
păcat că tu nici atât.
Păcat...
cred că-i tot ce-a rămas
să umple acest tablou,
construit de mine,
pictat de tine,
mereu amândoi,
dar niciodată împreună.
Totuși ador să privesc
ceva ce as fi putut să primesc.
YOU ARE READING
Nu sunt o carte...
Teen FictionPrivești... dar oare vezi? Citești, dar oare îți vei aminti și mâine ce ai citit azi? Auzi... dar oare asculți? Această carte nu e o carte, deci să nu te simți vinovat că nu vezi, că nu îți vei aminti ce ai citit, că nu asculți. Această...
