Dincolo de copaci

Capitolul 35 - Un nou ȋnceput

La media: Sia - Never Give Up

Christine

           Nu știu dacǎ am ațipit mǎcar cinci minute ȋn noaptea asta. L-am vǎzut cȃnd a ieșit din baie clǎtinȃndu-se ca un om beat. Avea pe el halatul alb și ȋși ținea umerii ridicați ȋntr-un fel ciudat, dar eu nu mai eram ȋn mǎsurǎ a analiza ce se ȋntȃmplǎ cu el. S-a prǎbușit pe fotoliul de lȃngǎ șemineul fals și a rǎmas nemișcat pȃnǎ cȃnd afarǎ a ȋnceput sǎ se lumineze de ziuǎ. Nici eu nu m-am mișcat din locul ȋn care mǎ chircisem ȋnfǎșuratǎ ȋn pilotǎ. Aveam senzația cǎ ne pȃndeam reciproc ca douǎ animale rǎnite care se temeau unul de celǎlalt.

          Zgomotul mașinilor care pǎrǎseau parcarea pǎtrundea prin fereastra larg deschisǎ, rǎmasǎ așa de la ȋnceputul serii și pe care niciunul din noi nu a ȋnchis-o, ȋn ciuda nopții reci de iarnǎ. Dacǎ a dormit ȋn acest timp nu am habar, dar oftatul lui adȃnc s-a auzit distinct ȋn dimineața aceea cenușie. Mintea mea amorțitǎ ȋncepea sǎ se trezeascǎ lent de parcǎ trecea din starea de somn adȃnc ȋn starea de veghe cu toate cǎ puteam sǎ descriu fiecare moment al nopții aceleia nefaste.

          Ȋntȃi a mișcat o mȃnǎ, apoi și-a rǎsucit corpul spre dreapta și s-a uitat spre mine. Eu am ȋnchis repede ochii pentru cǎ mi-era tare greu sǎ-l privesc. Nu eram capabilǎ sǎ mai proiectez ziua de mȃine. Nu puteam sǎ mǎ gȃndesc cum voi mai vorbi cu el, dacǎ l-aș mai putea atinge sau m-ar atinge. Ȋn acel moment am constatat cǎ vocea mea interioarǎ dispǎruse, ascunsǎ ȋntr-un colț a minții și ȋncuiatǎ acolo. S-a ridicat și a pǎșit ȋncet pe mocheta groasǎ. L-am asemǎnat din nou cu o felinǎ și mi-am dat seama, un pic mai ușuratǎ, cǎ vocea mea interioarǎ a reușit sǎ scape de sub zǎvorul minții.

         Foșnetul unei hȃrtii mi-a dat de veste cǎ scria ceva și mi-a trecut prin minte – am ȋnceput sǎ gȃndesc – cǎ scrie un bilet. Am rǎsuflat ușuratǎ cǎ pleacǎ ȋnaintea mea și nu mai este nevoie sǎ dǎm ochii unul de celǎlalt. Prin pleoapele mijite, l-am spionat cum și-a cules pantalonii de pe jos și i-a tras pe picioare, apoi și-a ȋncheiat cureaua. A urmat cǎmașa azvȃrlitǎ pe un scaun.

            Ce frumoasǎ era cǎmașa aceea și ce bine ȋi venea!

            Mintea mea pǎcǎtoasǎ nu vrea sǎ ținǎ seama de circumstanțe. Ea are viața ei proprie și acționeazǎ dupǎ bunul plac. Ȋmi vine sǎ rȃd la gȃndul cǎ mintea mea este o entitate strǎinǎ care locuiește ȋn corpul meu. Acum simt cǎ doar inima este a mea pentru cǎ doare atȃt de rǎu ȋncȃt nu pot s-o ignor.

           Ȋmi apropii mȃna de piept și ȋmi numǎr ȋn gȃnd bǎtǎile inimii. 1, 2, 3... Sunt atȃt de rare ca și cum ar fi obosit de cȃt tropǎise pȃnǎ atunci... 17, 18, 19...

           — Christine! mǎ strigǎ el ȋncet, dar fǎrǎ sǎ se apropie.

           Ȋl vǎd cum ȋși trece mȃinile prin pǎr și ȋl adunǎ ȋn creștetul capului ca sǎ-i dea drumul dupǎ cȃteva clipe. Mǎ prefac cǎ dorm pentru cǎ nu pot da ȋncǎ ochii cu el. Nu știu de ce eu simt rușinea aceea enormǎ cu toate cǎ nu am fǎcut nimic rǎu. Și totuși, ȋmi este greu sǎ-l vǎd.

           — Christine! insistǎ el, de data asta venind mai aproape. Ȋntinde o mȃnǎ spre mine, iar eu sar ȋntr-o parte ȋnainte sǎ mǎ atingǎ. Rǎmȃne cu mȃna ȋn aer și o strȃnge ȋn pumn de parcǎ dorea sǎ prindǎ ceva.

            — Christine, hai sǎ te duc acasǎ! șoptește de parcǎ ȋi era teamǎ sǎ nu trezeascǎ pe cineva.

           Și iar ȋmi vine sǎ rȃd de ridicolul situației.

            El nu a vǎzut cǎ nu dorm? Atunci de ce vorbește ȋncet?

          Patul se lasǎ ușor ȋn direcția lui, semn cǎ s-a așezat, iar eu ȋmi ȋncordez mușchii gata sǎ mǎ arunc jos din pat la cea mai micǎ ȋncercare de a mǎ atinge.