Dincolo de copaci

Capitolul 12 - Decizii

La media: Indila - Run Run

Christine

          Alerg şchiopătând de câteva minute spre parc. Când ajung, mă ascund în spatele unui stejar bătrân și mă ghemuiesc lângă trunchiul lui gros. Aici nu mă poate găsi nimeni și plâng pentru tot ceea ce mi s-a întâmplat și mi se întâmplă. Plâng pentru familia pe care am pierdut-o, plâng pentru că simt că mă sufoc atunci când deschid ochii în fiecare zi. Plâng pentru că nu am forța de a mă opune furtunii în care trăiesc de când mă știu. După un timp, simt că oboseala mă cuprinde odată cu golul imens care se instalează în mintea mea. Doar respir. Acum e bine. Nu mai simt nicio durere. Doar oboseală. Somn. Adorm.

          Picăturile reci de ploaie mă trezesc din toropeala care mă aruncase dincolo de lume. Este întuneric. Mă uit la ceas, dar nu disting nimic. Un fulger luminează cerul și atunci zăresc limbile ceasului. Este ora 21.10. Mă ridic încet pentru că mă doare tot corpul. Efectele căzăturii în gol şi a lui Alexander peste mine. Alexander... Mă înţeapă din nou nasul şi lacrimile vor să dea năvală, dar încerc să mă concentrez pe ce am de făcut.

          Trebuie să ajung în staţie! Dacă pierd autobuzul, bunica Adele se va îngrijora. Acum voi alerga, chiar dacă îmi este greu să mişc piciorul.

           Trebuie să ajung în staţie!

          Dar nu pot decât să-mi trag piciorul şi mai mult merg decât alerg. Cum este de aşteptat, ajung mai târziu cu cinci minute în staţie. Ploaia m-a udat până la piele şi îmi este groaznic de frig. Dar nu asta este lucrul cel mai grav, ci îngrijorarea bunicii.

        Staţia este amplasată într-un loc destul de prost luminat. Aşa că stau singură în beznă, în ploaie şi în frig. Pe stradă trece rareori câte o maşină şi atunci farurile lor mă orbesc. Părul îmi atârnă pe sub glugă în şuviţe ude.

        Luminile farurilor unei maşini mă orbesc din nou. Nu ştiu, dar parcă a încetinit când a trecut prin dreptul meu. Mă trag prevăzătoare mai înăuntrul gheretei din plastic, care este atât de găurită încât nu ține niciun adăpost eventualilor ghinionişti ca mine.

        Maşina a trecut fără să oprească. Răsuflu uşurată. Mai sunt cincisprezece minute până vine autobuzul. Parcă nici nu mai este atât de frig. Aş vrea să fac ceva ca să mai treacă timpul. Încep să fredonez o melodie pe care i-o cântam lui Andy ca să-l adorm. Curând îmi dau seama că nu este o idee bună.

       Alte faruri, altă maşină. Aceasta încetineşte mult când trece prin faţa mea, ceea ce mă face să mă trag şi mai mult spre peretele cel mai depărtat al gheretei. Maşina se opreşte lângă mine şi portiera de lângă şofer se deschide.

       — Hei, Christine, vino în maşină! Ce naiba faci acolo în ploaie, pe frigul ăsta?

      E vocea lui Bryan. Ce caută Bryan pe-aici?

      — Mulţumesc, dar aştept autobuzul. Trebuie să vină.

       Îi fac semn cu mâna, cerându-i să plece, dar el coboară în ploaie cu haina deasupra capului şi se apropie de mine.

        —Dumnezeule, eşti udă leoarcă şi vânătă de frig. Vino imediat în maşină!

      Mă ia de mână şi mă trage după el în ciuda protestelor mele. Deschide din nou portiera şi mă ajută să intru. Alte maşini luminează strada. Ploaia se aşterne perdea, într-un răpăit din ce în ce mai puternic.