Tabăra

V-Rebecca

E ciudat să vezi că tot ce te înconjoară se schimbă. Nu știu de ce. Sau poate doar mi se pare. Dar, parcă demersul tuturor lucrurilor ce se petrec în jurul nostru prind un curs cu totul nou. O altă formă. Lumea se schimbă fără să ne dăm seama, și mai devreme sau mai târziu cineva o să plece de lângă noi, iar altcineva va apărea în locul lui. Ei bine, mi-e frică de asta. Mi-e frică să pierd persoanele pe care le iubesc, mi-e frică să fac un pas greșit, iar ei să mă părăsească.

Schimbarea mă îngrozește, mai ales a mea. Sunt conștientă de faptul că într-un an am crescut, m-am maturizat. Am ajuns să văd lucrurile altfel, perceputul lor dându-mi alte sentimente care mă ajută să mă adaptez mai ușor. Prin logodna cu Zac am realizat că acum, mai mult ca niciodată, pot pierde o sumedenie de lucruri, de persoane care mi-au ajuns la suflet.

Mă ţine de mână. Degetele noastre sunt împletite și parcă nu îmi doresc să se despartă, deloc. Stăm la masă, așa, fără să facem ceva în special. Pur și simplu, mă ţine de mână, eu îl privesc, ne oferim mici gesturi ale iubirii noastre fără ca măcar să încercăm. Și îmi place la nebunie să fac asta. Uneori, când fac astfel de lucruri, inclusiv acum, simt că mă pierd încet-încet, că lumea din ochii lui e mult mai bună. Lumea aia e cea în care vreau să trăiesc.

-Ce faceți diseară? ne-a întrebat Robert.

-Dar ce nu facem... îi răspunde Zac. Nu știu, frate.

-Poate că...

Se oprește pentru câteva secunde, iar eu îl aștept să-și termine fraza. Dar nu o face. Pur și simplu se holbează la cineva care din întâmplare stă în spatele meu. Robert deschide gura să spună ceva, dar pur și simplu se oprește și o închide la loc. Ce Dumnezeu se întâmplă? îmi spun în minte. Lizzie ridică într-un final capul din farfuria sa plină cu mâncare și privește în aceeași direcție cu Robert. Instantaneu, capătă aceeași expresie ca a lui Robert: ochii larg deschiși, gura puțin căscată și sprâncenele arcuite. Cu fețele astea sunt extremi de amuzanți, parcă s-au sincronizat. Lizzie zâmbește pentru o secundă, apoi se întoarce și îi șoptește ceva la ureche lui Robert. Amândurora li se lățește câte un zâmbet pe față și ne privesc pe noi doi. După toată asta, îmi dau seama că ar trebui să mă uit și eu, să văd ce e așa interesant în spatele meu.

Și atunci, o văd.

-O, Doamne, Rebecca! strig eu.

Mă ridic de la masă și îi sar în brațe. Doamne! A trecut un an de când n-am mai văzut-o și asta a fost o surpiriză minunată. Un val de bucurie mă cuprinde încetul cu încetul, iar zâmbetul de pe buze nu îmi poate fi șters. A trecut un afurisit de an de când am cunoscut-o și mi-a fost extrem de dor de ea după ce a trebuit să plece, din motive medicale. Nici măcar nu am avut ocazia să îmi iau rămas bun. Dar acum, ea este aici, în carne și oase, sănătoasă. Dezlipindu-mă din brațele ei, încerc să o analizez câtuși de puțin. A mai slăbit, acum semănând cu un fotomodel, iar zâmbetul său este strălucitor, reflectând o parte din fericirea pe care cred că o poartă. Pentru un moment, am timp să fiu geloasă pe strălucirea pe care a căpătat-o, dar apoi bucuria îi ia locul și îmi dau seama că merita să înflorească, să ajungă la cea mai frumoasă formă a sa. Iar asta îmi dă de gândit: poate că organismul și corpul nostru ne pune la încercare din toate punctele de vedere doar ca să ne ajute să ajungem la cea mai frumoasă parte a vieții noastre, iar noi trebuie să luptăm și să demonstrăm că merităm ceea ce e mai bun. Iar ea a trecut cu brio acest test.

-Nu-mi vine să cred, Beks! Arăți incredibil!

Buzele sale se țuguie, apoi zâmbește din nou.

-Vai, mersi! spune ea râzând. Se pare că plecarea mea bruscă din tabără a făcut și un lucru bun. Vorbind de aparențe: te-ai schimbat mult, Vic. Arăți mult mai fericită!