Batgirl -Secretul Liliacului

Prolog

V-ați gândit vreodată că viața voastră poate lua o întorsătură neașteptată care vă va oferi șansa de a realiza ceva sau de a vă autodistruge?

Nici eu, dar în ultimul timp am impresia că toți cei din jurul meu țin secrete față de mine. Toți cei pe care îi numeam prieteni mă trădează și mă întreb dacă au ținut vreodată la mine sau dacă prietenia noastră a fost doar o minciună. Nu știu ce se va întâmpla în continuare și nu sunt sigura că vreau să aflu, dar viața e plina de alegeri, iar eu sunt pe cale să o fac pe cea mai importantă din viața mea.

***

Mă aflu într-un coridor puțin spus înfricoșător. Nu știu dacă voi supraviețui până la finalul zilei. Dacă nu mă grăbesc mă vor găsi și mă vor ucide. Rapid și silențios. Exact așa cum te-ai aștepta de la asasini de top ca cei din Liga Asasinilor.

Sângele mi se scurge încet pe brațul drept și o durere înțepătoare îmi strabate din nou brațul. Mai fac câțiva pași în întuneric înainte ca durerea din piept să mă oprească. Nu! Nu! Nu! Nu vreau să mor așa, nu acum. Lacrimi sărate îmi alunecă pe obraji. Trebuie să ies de aici. Trebuie să supraviețuiesc. 

Îmi asez palma pe peretele umed și îmi continui drumul. Cred că sunt în catacombe de cel puțin câteva ore. Nu știu dacă ei au început să mă caute aici. Sper că nu. Nu sunt în stare să mă lupt cu ei. Nu sunt în stare nici să merg bine. Pleoapele mi se închid pentru o secundă. E posibil să devină totul mai negru decât e deja? 

Imagini din trecut îmi apar în minte: Mama ajutându-mă să merg pentru prima oară pe bicicletă, tata în fața semineului din biblioteca conacului, Dick îmbrățișându-mă, oameni îmbrăcați în negru urmărindu-mă, stelele deasupra gradinii în care obișnuiam să mă plimb. Amintiri mai mult sau mai puțin plăcute se strecoară în mintea mea. 

-Emma! Trezește-te! E aproape prânzul. 

Vocea mamei sună atât de reală, de caldă, de parcă ar fi chiar aici. Îi văd chipul zâmbitor și părul blond atât de diferit de al meu. Ochii ei negri mă priveau plini de iubire, așa cum numai o mamă poate să își privească fiica. Până am împlinit 16 ani m-a crescut singură. Eram fericite. Atat de fericite. 

Un nou junghi dureros îmi străbate corpul. O tuse incontrolabilă pune stăpânire pe mine și stropi de sânge îmi părăsesc gura. Nu mai am mult timp. Nu am crezut vreodată că îmi voi găsi sfârșitul într-un loc ca ăsta. Am doar 17 ani. Nu vreau să mor singură într-un loc ca ăsta. La naiba! Nu vreau să mor deloc!

Trebuie să continui să înaintez. La capatul coridorului e mereu o lumină. Sper doar ca lumina ce îmi e rezervată să îmi ofere viața, nu să mi-o ia.