Cei mai buni dintre cei răi

Capitolul 53

*Perspectiva lui Klaus*

- Închide ochii, îmi spune blondina.

Ridic sceptic dintr-o sprânceană, iar fata chicotește.

- N-ai încredere în mine? mă întreabă.

- N-am încredere în nimeni, îi spun zâmbind.

- Ce aș putea să-ți fac eu, o biată fată? Să te omor? mă întreabă zâmbind șarmant.

- Deja o faci, îi răspund zâmbind la fel de cuceritor.

- Vezi, nu are ce să fie mai rău de atât.

Îmi relaxez fața și îmi închid ochii. După câteva secunde simt două mâini calde și catifelate pe ochi. N-am mai simți de mult o așa căldură venită din exterior, că cea din interior am uitat și cum se simte.

- Lasă-te pe mâna mea, îmi spune Cami împingându-mă încet de la spate.

O ascult pentru că niciodată nu e bine să te joci cu răbdarea unei femei, oricât de puternic ai fi. Dintr-o dată simt un curent de aer rece ceea ce însemnă că am părăsit încăperea în care eram înainte de a închide ochii. Oare ce-i trece prin minte fetei ăsteia? Mai facem câțiva pași și simt cum căldura din jurul ochilor mei dispare.

- Gata, acum poți deschide ochii, îmi spune.

O ascult, nu doar din curiozitate ci mai mult pentru că vreau să-i fac pe plac partenerei mele de călătorie. Îmi dezlipesc pleoapele și mă uit fermecat în jur.

- Ce loc e ăsta? întreb instinctiv.

- Nu-ți place?

- Ba da, e superb, dar ma așteptăm la altceva.

- La altceva ce?

- Păi.. mă așteptam la un beci plin de lanțuri destinate mie.

- Da, nu că n-ai merita, dar ce terapeut aș mai fi eu dacă aș face asta?

Zâmbesc destul de larg când înțeleg ce vrea să zică, dar în sinea mea mă amuz copios. Ea încă se ascunde în spatele poveștii cu terapia pentru a justifica fiecare apropiere de mine.

- Și mai este ceva care cred că te-ar ajuta, continuă.

Mă prinde de mână, gest care mă face să tresa. Mă trage după ea fără să apuc să opun rezistență. Coborâm niște scări (mi s-au părut infinit de multe, și cel mai rău este că nu-mi pot folosi puterea de vampir, pentru că în jur erau mulți oameni, dar și pentru că i-am promis Camilei că va avea un weekend cât se poate de normal, motivul fiind că face parte tot din terapie).

Ajungem într-un final într-un loc cât se poate de captivant de unde se vede un lac albastru mărginit de munți. Cămile se așează pe un scaun de la masa de lângă lac. În spatele ei, îmi atrage atenția un obiect înalt, dar acoperit.

- Așează-te, îmi propune Cami.

Mai arunc o privire scurtă obiectului misterios, apoi o ascult.

- Aici este un loc în care vin mereu când simt că cedez, îmi spune.

- Și tu simți ca cedezi?

- Mai mult ca oricine. Adună probleme mele, cu cele ale celor pe care îi consiliez.

- Sunt cel mai ciudat caz al tău?

- Da, dar cel care m-a scos din rutina plină de adolescenți care suferă din cauza familiei.

- Sunt special să înțeleg.

- Da și nu doar din motivul ăsta.

- Dar care mai sunt?

- Poate o să le afli cândva, îmi aruncă replica asta după care se uită în zare și zâmbește.

Nu vreau să mai insist pe subiectul ăsta, pentru că așa sunt eu, curios, dar știu să par dezinteresat.

- Aș face o poza locului ăsta, spun dintr-o dată.

- Credeam că nu mai spui asta odată, zice Cami și se ridică spre obiectul misterios. Am o idee mult mai bună pentru asta.

Apucă bucata de material ce acoperea obiectul înalt și trage cu putere. De sub ea se vede un șevalet având atașat tot ce-mi trebuie pentru a picta.

- La asta chiar nu mă așteptam.

- Face parte tot din terapie.

- Da, da, știu deja, spun dându-mi ochii peste cap.

Merg în fața lui și fac ceea ce mă relaxează cel mai mult.

*Perspectiva Emmei*

- Cred că a venit momentul să începeți practica într-un spital, ne spune profesorul Smith. Tocmai de aceea v-am adus aici. Împărțiți-vă în grupe de câte 4 și veniți să vă spun ce doctori vă vor coordona.

Mă uit la Caroline și Bonnie știind deja că urma să fim în aceași grupă, dar pe cine să mai luam cu noi?

- Hardin, o aud pe Caroline cum țipă înainte să o pot opri. Hai cu noi.

Îmi dau mental o palma peste frunte, apoi zâmbesc larg. Mergem la profesor care ne notează.

- Ok, deci Benet, Forbes, Stone și Scott veți lucra cu doctorul Jo Parker.

Mergem spre biroul indicat de profesor.

- Oare să fie doar o coincidență de nume? întreabă Bonnie.

- Poate o să aflăm, răspunde Caroline.

- Ce tot spuneți voi acolo? întreb.

- Tu nu prea ești atentă în jur sau nu faci legăturile, mă ironizează Bonnie. Doctorul Jo Parker. Îți sună ceva cunoscut?

- Aa, spun într-un final dându-mi o palmă reală de data asta. Da, iertați-mă.

- Ești ok, Emma? Toate bune între tine și Kai? mă întreabă Hardin.

- Ăă, da. Toate perfecte. De ce n-ar fi?

- Pari cam aeriană și mă gândeam că e din cauza asta.

- Nu, Kai nu e totul în viața mea. Pot fi și alte motive.

- Da, ai dreptate, iartă-mă.

Zâmbesc mai mult de complezență. Nu știu de ce mă comport așa. Parcă am convenit că orice s-ar întâmpla noi vom rămâne mereu în relații bune, însă nu știu ce mi se întâmplă. Sigur e de la faptul că-s o fata bipolară.

Ciocănim la ușa indicată și când ni se permite, intrăm.

- Deci voi sunteți studenții mei, ne spune Jo când ne vede.

Facem prezentările și rămân ușor surprinsă. Credeam că e o coincidență, dar fata asta seamănă prea mult cu Kai.

- Haideți să vă învăț pentru început cum se recoltează sânge.

Toți se uită temători la mine, însă nu înțeleg de ce. Sunt mai veche în domeniul ăsta decât oricine, normal că mă pot controla. Sau poate că le e frică de lunga perioadă în care n-am mai omorât pe cineva pentru sânge. Da, asta ar putea fi îngrijorător, dar mă descurc.

Le fac semn să stea calmi și pornim spre cabinet. Jo scoate din folie seringa și o introduce în brațul omului urmând să tragă.

Mm, ce culoare și ce miros. Simt cum venele de sub ochi mi se îngroașă fără să le pot opri. Ies cât pot de repede din cabinet și încerc să fug cât mai departe.

- Dacă îi este frică de sânge nu știu cum se poate descurca, ca medic, o aud pe Jo cum spune.