Cei mai buni dintre cei răi

Capitolul 18

*Perspectiva lui Kai*

Nu îmi pare rău pentru ce am făcut, îmi pare rău doar că ea a aflat și acum cu siguranță este furioasă. Nici nu știu ce ar trebui să îi spun, sau ce ar trebui să fac să mă ierte, deși cred că nu va fi extrem de greu, doar m-a salvat de la moartea sigură care mă aștepta.

Nimeni nu a mai făcut asta pentru mine. Mereu am fost pe cont propriu și se pare că m-am descurcat, dacă încă sunt în viață (bine, este discutabil asta). Totuși, ea, care pare așa un îngeraș (pentru mine chiar a fost azi), s-a dezlanțuit când am avut cea mai mare nevoie și a făcut-o pentru mine. De ce ar face asta pentru un sociopat care ar fi în stare să o omoare chiar și după ce a făcut pentru el. Bine, nu vă gândiți acum că aș face asta, oricât de nebun aș fi.

- Sunt gata! Mergem? spune Emma în timp ce coboară scările.

- Da, îi răspund ridicându-mă de pe canapea.

Am găsit în casa asta doar haine de bărbat în care, în mod normal, ar trebui să arate ca un sac, însă nu știu ce a făcut, dar arată superb.

Îi întind mâna să o ajut să coboare, însă îmi aruncă doar o privire ucigătoare.

- Pe bune Emm, zici că avem 3 copii și eu te-am înșelat, așa te comporți, îi spun.

- E mult mai rau de atât, îmi răspunde sec.

Ne îndreptăm spre mașina mea cum e și normal, doar nu avem altă variantă de a ne întoarce acasă.

- Ești în stare să conduci? mă întreabă.

- Fă-ți tu de cap, îi răspund în timp ce îi arunc cheile, iar ea zâmbește.

Ahh, tot am reușit să îi smulg un zâmbet, deci sunt pe drumul cel bun.

Sunt destul de lovit, însă nu asta mă doare, ci comportamentul ei mă doare. Nu credeam niciodată că pot spune asta despre cineva, dar chiar mă face să mă simt bun lângă ea, adică doar uitați-vă acum la mine, mă simt prost pentru ceva ce în urmă cu 3 zile nici nu exista. Ușor copilăresc știu, dar în domeniul ăsta, chiar sunt un copil.

- Ai de gând să taci tot drumul? o întreb.

- Dacă aș vorbi, aș țipa. Vrei asta?

- Dacă doar așa te pot auzi, dă-i drumul, îi spun, iar ea zâmbește.

Ușor, ușor o îmbunez. Am eu șarumul meu. Ce tot zic, n-am nimic. Nici nu știu ce vede fata asta la mine. Sunt un ratat. Nu fac nimic bine, defapt, fac bine, dar bine pentru mine, nu pentru ceilalți.

*Perspectiva lui Stefan*

Stau întins pe canapeaua din casa mea, iar toată lumea se agită în jurul meu.

- Nu pot să cred că Emma a făcut asta, spun.

- La ce te așteptai de la sora geamănă a lui Klaus? mă întreabă Damon.

- Ți-am mai spus, sunt buni cu cine merită.

- Și tu nu ai meritat?

- Eu cred că am meritat, tocmai d-aia o să fac ceea ce e corect. Situația a cam scăpat de sub control.

Mă ridic repede de pe canapea. Uhh, încă sunt amețit, dar ma chinui să îmi păstrez echilibrul pentru a nu îi îngrijora pe ceilalți. Îmi iau telefonul din buzunarul gecii cu care eram îmbrăcat și ies afară pentru a da un telefon.

*Conversație telefonică*
Eu: Cred că avem probleme.
X: Ce s-a întâmplat?
*povestesc pe scurt după care persoana spune*
X: Vin cât pot de repede.
*Sfârșitul conversației telefonice*

*Perspectiva Emmei*

Nici eu nu știu ce ar trebui să zică sau să facă însă vreau doar să mă facă să îl iert.(tipic fetelor, cred).

- Nu rezolvi nimic dacă taci, din contră, îi spun într-un final. Sau de fapt, nici nu te interesează.

- Înțelegi greșit, crede-mă mă interesează.

Parchez mașina în parcarea campusului și mă dau jos. Intru în cladirea în care aveam camera și simt o prezență în spatele meu.

- De ce vii după mine? întreb.

- Să vorbim.

- Tot drumul nu ai zis nimic. Ți-ai pierdut șansa, nu crezi?

- Nu.

- Ești cam optimist tu.

- Sunt, pentru că mă interesează.

- Și de ce nu arăți asta?

- Pentru că nu știu cum. E ceva nou pentru mine.

Înaintez pe scări în fugă cu Kai pe urmele mele. Ajungem în fața camerei mele și ma opresc.

- Nu cred nimic din ce spui, țip la el. Dacă îl răpești pe Stefan crezi că o să fii vrodată mai bun?

- Eu nu sunt un om bun, Emma.

- Nu vrei să fii un om bun, pentru că nu ai pentru cine. Și eu am fost rea, însă știi cine m-a făcut mai bună? Culmea, maleficul meu frate geamăn. Trebuie doar să ai o motivație și totul o să iasă bine.

- Tu ești motivația mea, îmi spune și mă priveșe fix.

-Termină cu aburerile tale!

- Nu e abureală. E adevărul, crede-mă.

O liniște se așterne în jurul nostru, genul ăla de liniște necesară, nu apăsătoare. Kai se apropie ușor de mine cu o față rea. Mă dau mai în spate până ușa mă încurcă să mai fac asta. Kai rânjește malefic și se apropie și mai mult de mine, până când, între fețele noastre rămân doar câțiva centimetrii. Dintr-o dată, aerul îmi dispare, din vina lui Kai, care și-a lipit pasional buzele de ale mele. Adâncesc și eu sărutul, pentru că de ce să mint, chiar mi-l doream. După câteva momente se retrage și se uită dulce la mine.

- Te speriasem? mă întreabă.

- Oarecum, spun zâmbind.

Îl prind de gât și îl trag din nou într-un sărut de data asta mult mai pasioanal. Apăs clanța ușii și intrăm în camera mea. Kai încuie ușa, iar eu îl lipesc cu putere de ea continuând sărutul. Îi desfac fermoarul de la hanorac apoi îl arunc prin cameră la fel făcând și el cu cartiganul meu.

- Emma! aud o voce cunoscută cum țipă la mine.

Mă dezlipesc din acel sărut și mă întorc spre locul din care a venit țipătul.

- Klaus! Ce cauți aici?