Cei mai buni dintre cei răi

Capitolul 44

*Perspectiva Elenei*

Stau în pat butonând nervoasă telefonul. M-au lăsat acasă, că cică sunt slabită și am nevoie de odihnă, că da, după ce am dormit atâția ani, ar mai merge câteva ore de somn.

Ar putea pur și simplu să-mi spună că sunt slabă și nu se pot baza pe mine. Chiar dacă doare asta, știu că e adevărul. Nu mai sunt vampir, iar în situațiile astea regret cel mai mult asta.

Gândurile îmi dispar când aud un strigăt venit de jos.

- E cineva acasă?

Alerg pe scări până ajung lângă cei ce au strigat. În sfârșit se întâmplă ceva interesant.

- Ce s-a întâmplat? spun când îi văd pe Hardin și pe Tessa târându-le pe Emma și pe Rebekah. Damon e bine?

- Da, toți de ai noștrii sunt bine, însă se pare că sunt câteva câteva victime colaterale. O să își revină, îmi răspunde Hardin.

Îi ajut să le întindă pe fete pe canapele și așteptăm să se trezească. Între timp o altă persoană intră în casă.

- Am venit! țipă Kol.

- Suntem chiar aici, îi răspund.

Kol intră în cameră urmat de o fata necunoscută, însă când o vede Tessa sare în brațele ei bucuroasă.

- Ce mă bucur să te văd. Îți mulțumesc mult! Chiar nu mă așteptam, spune blonda și îi sare în brațe lui Kol sub privirile cel puțin dubioase ale tuturor, dar mai ales ale lui Hardin.

- Știu că nu inspir încredere, dar am și eu momentele mele bune, spune Kol când se desparte din îmbrățișare.

- Cum am ajuns aici? vocea Emmei întrerupe ciudata reacție a Tessei.

- Emma, în sfârșit, zice Kol și într-o secundă ajunge la capul fetei.

- Atâta bucurie că mă vezi? zice ea.

- Ca niciodată, dar dacă mai faci vreodată asta ți-ai dori să nu te mai trezești.

- Atât de multă tortură îmi poți oferi?

- Mai multă de atât.

Începem toți să râdem. Așa familie ciudată, dar totuși așa de dedicați unul altuia? Ce-ți poți dori mai mult?

- Ce-i veselia asta? întreabă și Rebekah când se trezește.

- Ne bucuram doar că sunteți bine, îi răspunde Kol.

- Ce puteam păți? Doar nu muream, continuă Rebekah răutăcioasă.

- Cineva s-a trezit morocănoasă? o întreabă Kol cu o voce de copil.

- Termină, spune Rebekah abținându-se să nu râdă.

Cine ar fi crezut că pot fi și drăguți? Îi vedeam ca pe niște monștrii cu normă întreagă, însă se pare că, chiar și ei au nevoie de o pauză de la a fi răi.

- Ce-i Elena? mă întreabă Kol din cauza feței mele ciudate, cred.

- Ce-i? Nimic, spun repede.

- Se gândea că putem fi și o familie normală, zice Rebekah.

- Tu citești și gândurile? o întreb.

- Nu-i greu să-mi dau seama ce gândești. Am o vârstă totuși.

Au, da, are dreptate, uitasem că e babă.

*Perspectiva lui Kai*

Atât de obosit cred că nu am fost niciodată, însă nici atât de fericit și, ciudat, atât de recunoscător. Familia asta e o enigmă, adică eu am decis să fiu rău și să fac doar rău, dar ei, au momente. Sau poate cu persoanele apropiate sunt drăguți.

- Au ajuns curajoșii de la război, zice Klaus când intrăm în casă.

Văd cum Emma se ridică de pe canapea și în următoare secundă îmi sare în brațe.

- Mi-a fost atât de frică, îmi spune.

O prind de talie și o ridic în brațe. O stâng atât de tare încât am impresia că vreau să o integrez în mine, ceea ce nu e o idee rea. Pot fi sincer, măcar cu mine, și eu m-am temut, ci nu de moarte, am mai trecut prin asta, ci pentru că nu am putut să-i ofer ei o iubire ca-n basme. Ciudat că tocmai eu gândesc asta, nu? Însă, acum că am șansa, asta o să-i ofer.

- Sunt aici. Nu am pățit nimic. Sunt aici și aici o să rămân, îi spun.

Își ia capul de pe umărul meu și și-l retrage pentru a mă privi blând în ochi. Știu exact ce înseamnă privirea aia așa că dau afirmativ din cap. Următoarea secundă Emma își lipește brutal buzele de ale mele. Fix ce aveam nevoie în momentul ăsta, crucial pentru mine.

- Și eu sunt bine, spune Klaus întrerupându-ne momentul.

- Pe bune? întreabă Emma, iar eu o las jos. Nu tu erai cel care era să fie omorât, de două ori chiar.

- Adică? întreabă Klaus.

- Crezi că am uitat cum v-am găsit în bar?

Klaus își dă ochii peste cap, iar apoi începe să țipe.

- Știți că așa sunt! De ce mă mai țineți lângă voi dacă nu vă convine?

- De ce? Pentru că ești cel mai important pentru mine, pentru că nu pot nici să-mi imaginez cum ar fi o zi fără să știu dacă ești bine. Cum crezi că mă simt când văd că cel mai important se pune în calea fericirii mele? Dar știi ceva? Nu e vina ta, ci a mea, că am pretenția să fiu tratată așa cum te tratez eu.

Uu, asta m-ar fi durut chiar și pe mine și se pare că pe Klaus îl devastează cu totul.

- Știam eu că iar ai gafar-o! zice Kol deodată făcându-ne pe toți să zâmbim.

- Încerc să îl accept, zici Klaus într-un final.

- Nu-i prima oară când zici asta și tot degeaba, adaugă și Kol.

Klaus îi aruncă o privire ucigașă, de care majoritatea celor prezenți se sperie, însă nu și Kol, care face câțiva pași până ajunge fix în fața lui Klaus.

- Ești cam curajos, spune Klaus.

- Ar trebui să mă tem de tine? Nu sunt sclavul sau prizonierul tău. Sunt fratele tău și dacă îmi faci mie rău, e clar că pe Kai o să-l ucizi fără să clipești.

Emma pune capul în pământ. Votez Kol Mikaelson ca cel mai inteligen frate ever. Jur, e preferatul meu! Mereu știe cum să întoarcă totul în favoarea lui.

Klaus se desprinde din înfruntarea cu Kol și se uită insistent la Emma.

- O să repar tot ce-i de reparat la mine, promit, spune Klaus.

Emma dă din cap afirmativ fără să dea prea multă importanță subiectului.

- Știu că stric momentul, dar îmi e cam foame, spune Elena de odată.

Știam eu de ce am adormit-o, vorbește când trebuie să tacă, bine, asta fac cam toate femeile.

- Mementul perfect! Hai să gătim, țipă Emma și mă prinde de mână trăgându-mă spre bucătărie.

- De ce trebuie să vin și eu? întreb.

- Să mă ajuți!

- Eu și gătitul nu prea ne avem bine.

Emma pare că ignoră protestele mele, și în mai puțin de 5 secunde ajung în bucătărie, cu un șorț pe mine și cu o bonta roz în cap.

- Arăți perfect, spune Emma entuziasmată.

Mi-e puțin frică să mă uit în oglindă, tocmai d-aia nici n-o fac.

- Tu nu ai de cine să faci mișto? o întreb.