Cei mai buni dintre cei răi

Capitolul 30

*Perspectiva lui Damon*

Stau pe canapea de ceva timp. În ultima vreme doar asta am știut să fac. Stau cu telefonul în mână și mă uit la pozele cu ea de când eram fericiți și nici o nenorocită de vrajă nu ne separa. Oh, Elena, jur că am încercat să trăiesc viața asta fără tine, am încercat să fac timpul să treacă mai repede, doar ca să ajung din nou la momentul întâlnirii, însă nu pot. Orice fac tot la tine mă gândesc și ajung iar în starea în care sunt acum. Îmi lipsești așa de mult.

-    Pe bune, Damon, din nou? spune Stefan din spatele meu.

-    Ce pot să fac altceva?

-    Să ieși, să îți faci amintiri, să ai ce să îi povestești Elenei.

-    Fără ea nu am chef să fac nimic.

-    Când te-am văzut cât de fericit erai lângă ea, jur că nu mi-a părut rău o clipă că te-a ales pe tine, meriți să fii fericit, însă nu meriți să treci prin asta.

-    Dacă trec, înseamnă că merit.

-    Mulțumesc că mi-ai distrus tot discursul, se revolt Stefan.

-    Apreciez oricum.

Telefonul meu începe să scoată nu sunet destul de ciudat, pe care nu l-am mai auzit până acum.

-    Ce-i asta? întreabă Stefan.

-    N-am nici cea mai mică idee.

-    Opreste-o cumva!

Intru peste tot și încerc să văd ce scoate sunetul ăsta. Într-un final ajung la o aplicație. Intru în ea și opresc alarma, însă când îmi dau seama ce însemna acea sonerie rămân terifiat.

-    Damon, ce s-a întâmplat? De ce ai fața asta?

-    Stefan, ca să fiu sigur că Elena e bine am pus un GPS pe sicriul ei care îmi declansează alarma doar dacă este miscat.

Stefan îsi pune mâna temător pe frunte.

-    Nu, trebuie să facem ceva în legătură cu asta, spune frate-miu într-un final.

-    Ai vreo sugestie? Că la mine e totul blocat în creier.

-    Calmează-te! Găsim noi ceva! Știu. Sun-o pe Bonnie acum.

*Apel telefonic*
Bonnie: Danom, sunt în mijlocul unui curs. Nu pot să...
Eu: Cineva a luat sicriul Elenei!
Bonnie: Poftim?
Eu: Vino cât de repede poți aici!
Bonnie: Am fugit!
*Sfârsitul apelului*

*Perspectiva Emmei*

- Cineva a luat sicriul Emmei, o aud pe Bonnie cum zice.

-    Poftim? țipă Caroline.

-    Domnisoară Forbes, vreți să continuați dumneavoastră în locul meu? spune Alaric.

Caroline se ridică și aleargă spre prof, probabil să îi povestească ce s-a întâmplat.

-    Forbes, Bennet și Mikaelson puteți pleca, spune Alaric.

Iau geanta mea și a lui Caroline și le urmez pe fete.

-    Cine e Elena? întreb.

-    Iubita lui Damon, îmi răspunde Bonnie.

-    Si cea mai bună prietenă a noastră, continuă Caroline.

-    Și credeți că e în regulă să merg acolo? Eu și Damon am avut o mica ciocnire, să-i zic așa.

-    La cât de speriat e, nici nu cred că te va observa.

Dau din cap afirmativ și încerc să țin pasul cu fetele, până mă ciocnesc de cineva. Fir-ar Emma, nu esti deloc atentă.

-    Care-i graba? întreabă băiatul peste care am dat.

-    Ahh, Hardin tu erai. Un caz de forță majoră, se pare, spun.

-    Esti în pericol?

-    Nu eu. Mă grăbesc acum.

-    Sună-ma dacă ai nevoie de orice.

-    Așa fac. Am fugit.

Îmi iau la revedere de la el și fug să le ajung pe fete din urmă. Într-un final reusesc. Urcăm în masina lui Caroline și pornim spre casa Salvatore. Coborâm din masina și vrem să intrăm în casă. Când vreau să fac pasul peste prag simt cum ceva mă oprește. Uitasem de asta.

-    Stefan, stirg, iar acesta apare imediat în ușa.

-    Nu credeam că o să te mai văd, îmi spune vizibil bucuros că mă vede.

-    Mă inviți sau vorbim așa?

-    Sigur! Haideți domnisoară Mikaelson, sunteți invitata mea.

Intru în fugă în casă și urmez drumul pe care l-au făcut fetele înaintea mea.

- Huh, bine că ai venit, îl aud pe Damon cum îmi spune. Nu se știe cu cine avem de-a face și sigur un original ne e defolos. Mai ales dacă e cine cred eu că e, sigur o să ne ajuți cu el.

- Fac orice e nevoie, spun.

Damon întinde o hartă pe masă, iar de data asta folosește ceva gen cenușă. Am mai văzut-o și pe mama făcând asta, însă nu am acordat prea multă atenție.

Cenușa se risipește pe toată harta neindicând niciun loc. Toți ne uităm la ea fără să scoatem vreun cuvânt, sperând să arate măcar ceva.

- E protejat cu o vrajă puțin mai diferită, spune Bonnie.

- Ce e diferit? întreabă Damon disperat.

- E mai slabă decât cea clasică și poate fi deslegată doar de un singur vrăjitor cunoscut de noi, ne spune Bonnie după care se uită temătoare la mine.

- Te rog, nu spune numele ăla, țip.

- Kai Parker, zice Damon dintr-o dată, iar Bonnie dă din cap afirmativ.

- Suntem pierduți, spune Caroline.

- Nu și cu Emma aici. Vorbește tu cu el. Te rog, sunt disperat! mă roagă Damon.

Scot telefonul din buzunar și îl apelez pe Kai. Răspunde.

*Perspectiva lui Kai*

Sunt atât de liniștit. Doar eu și cu mine, fără vreo Suzana sau cum o chema pe fata aia. Nu înțeleg de ce nu mi-o pot scoate din cap. Nu înțeleg de ce nu pot fi atât de supărat pe ea, față de cât merită.

Vreau să ies, să mă plimb, să iau puțin aer și să-mi pun liniște în gâduri. Ies din casă și mă urc în mașină. Pornesc spre nu știu unde, însă ceva din mine parcă mă duce spre campus, așa că într-acolo mă duc.

Ajung și parchez mașina pe un loc de parcare. Nu vreau să cobor sau ceva, doar vreau să observ totul din umbră.
De odată ușa din spate a mașinii se deschide și pe ea intră un tip ce se face comod în scaunul mașinii.

- Scuze? spun.

- Nu tu ai primit comanda pe numele de Hardin?

- Poftim?

- Nu ești de la uber, nu?

- Nu!

- Ău, scuze.

Hardin ăsta coboară din mașina mea. Ce naiba a fost asta? Am eu față de șofer de uber? Gândurile îmi sunt întrerupte de soneria telefonului meu. Îl întorc să văd cine mă sună și rămân mască când văd. Era Emma.