° Filozofia şarpelui °
Ideile expuse in aceasta lucrare sunt urmatoarele:
- evidentierea prejudecatii majore care exista in cadrul religiilor, in special in cadrul celor Crestine. Prejudecata despre care vorbesc este cea legata de presupusa vinovatie a Satanei in legatura cu starea actuala a omului, referindu-ma la decaderea umana din gratia divina.
- a doua idee urmareste o abordare logica a capitolului 3 din Geneza, in care va fi analizat dialogul dintre primii oameni si Diavol, principalul „vinovat„.
De-a lungul timpului in religia Crestina a existat urmatoarea idee: Dumnezeu a creat o fiinta buna, aproape perfecta, fiinta pe care Diavolul, prin viclenia sa, a atras-o de partea lui, folosind-o ca unealta impotriva Creatorului. Timpul a batut in piatra aceasta idee, devenind astazi una dintre cele mai mari prejudecati religioase. In domeniul religiei lupta este prea mare pentru a exista obiectivitate, insa in stiinta lucrurile stau altfel. O simpla analiza de text cu mijloacele logicii poate clarifica situatia. Intrebarea referitoare la bunatatea innascuta a omului inca mai ramane. Pentru a ajunge la analiza propusa trebuie sa ne intoarcem la capitolul 3 al Genezei, anume la dialogul dintre Eva si Diavol.Acest capitol are in alcatuirea lui intrebarile si raspunsurile cele mai importante in legatura cu statutul de mincinos al Diavolului, statut bine pastrat datorita Crestinismului. Conflictul dintre Diavol si Dumnezeu reprezinta decorul situatiei. Starea initiala a omului nu era nicidecum una de inocenta, ci una de ignoranta, iar cele doua nu sunt sinonime. Diavolul aduce o solutie pentru desteptarea omului: cunoasterea. Acest cuvant nu parea sa fie unul placut lui Dumnezeu din moment ce il considera egal cu moartea, dorinta de-a cunoaste era egalata cu a-ti semna sentinta la moarte fiindca era pacatul cel mare. Scopul cautat de Diavol a fost atins, insa valoarea lui a fost expusa negativ, considerata inacceptabila pentru multe religii.
Insa fiecare om, pentru ca situatia implica foarte multe existente, ar trebui sa se intrebe daca Diavolul a avut dreptate sau nu. Analiza se axeaza pe versetele 1-5, 7 si 22. Mai intai are loc un dialog, destul de simplu in aparenta, care ar putea implica doar ideea de-a gusta sau nu dintr-un anumit fruct (marul din mijlocul gradinii), insa dialogul nu pune in fapt situatia in sine, ci semnificatia ei. Intrebarea pe care o ridica acest dialog ar putea fi in urmatorul mod: dorinta de-a cunoaste binele si raul este sau nu morala? Morala pentru ca in om, desi era la inceputurile zilelor sale, exista dorinta de-a avea putere, ori puterea ii era rezervata lui Dumnezeu, insa vom vedea ca pe parcursul dialogului apare o alta autoritate. De unde putea veni o astfel de dorinta, destul de grea de purtat, la doi oameni inocenti, asa cum se presupune ca erau cei doi? Raspunsul ar putea sta in imperfectiunea omului, care nu ar fi atat de grav, daca ea nu ar fi asemanatoare, dupa chip, lui Dumnezeu insusi ( Geneza 1:26). Imperfectiunea omului a stat de la bun inceput in lipsa liberului arbitru, a constiintei de sine, omul fiind angajat intr-o relatie cu Creatorul sau bazata pe constrangere autoritara si supunere, nicidecum pe o relatie parentala.
Aceasta fiind situatia, Diavolul propune omului asumarea responsabilitatii de a alege intre supunere si ignoranta, sau libertate si cunoastere. Cea din urma solutie aducand cu ea riscul unui razboi etern cu Dumnezeu. Dar poate ca in acest fel, Diavolul a dorit sa exprime o regula a vietii foarte aspra, si anume aceea ca nimic nu este gratis, cu atat mai mult libertatea. Rationamentul folosit se axeaza pe prezent, blamand actiunea lui Dumnezeu de a tine oamenii prinsi in ignoranta, facandu-se subliminal apel la dorinta, natura sau viciul omului de a dori cucerirea. In cele din urma se dovedeste ca Diavolul a avut dreptate. Nu trebuie multa stiinta pentru a face o legatura, cat se poate de logica, intre versetele 5,7 si 22. Acestea vorbesc despre puterea omului de a schimba regulile implacabile, de a distruge un tabu-ul acela de a nu pune niciodata la indoiala legile si normele divine. Rezultatul celor trei versete se prezinta sub forma unui paradox; inaltarea fiintei umane vine tocmai prin ceea ce ii putea aduce moartea: cunoasterea. Demersul Diavolului de a face din om o fiinta dotata cu constiinta de sine s-a axat pe doua laturi:
- cea afectiva prin dorinta de putere si cea rationala printr-un silogism simplu: cine cunoaste binele si raul este doar Dumnezeu, Dumezeu este viata, deci cine va cunoaste binele si raul hotarat ca nu va muri. In final avem doua cuvinte care dau sens dialogului:"dar"si „hotarat". „Dar" in modul in care este folosit denota contradictia in care Dumnezeu se pune, fapt evidentiat in versetul 22, avand rolul de a corecta. Insa a aduce corectare nu este suficient pentru niste oameni obisnuiti cu supunerea si atunci vine cu o hotarare, cu o decizie finala: „hotarat, ca nu veti muri„. In acest moment apare cea de-a doua autoritate care se ridica impotriva lui Dumnezeu. Cuvantul aduce cu sine sigiliul autoritatii pe care cei doi nu intarzie sa il recunoasca drept valid.
- cea de-a doua lectie a vietii data de Diavol: omul se supune, in mod paradoxal, oricui ii ofera libertate. Despre acest subiect se pot spune multe, aceasta lucrare nu a urmarit decat sa evidentieze o realitate simpla, printr-o analiza logica la fel de simpla, anume aceea ca Diavolul nu este principalul „vinovat" de situatia in care se afla omul fata de Dumnezeu