• Poema Libertăţii •
Până nu s-a născut Cel Întunecat în noroi,
Până n-a fulgerat cu ploi și n-a murit cretinul din Noi,
Domesticiți au fost Strămoșii Noștri
De iarba scurtă și Ciobani din Umbră,
Care în vîrf de cap purtau lâna Noastră blândă,
În timp ce pe-ai Noștri îi țineau cu mintea flămândă.
Și speriați au fost Strămoșii Noștri de simple ploi,
De povești cu lupi și șerpi și de viața de apoi.
De aici asculta cum a fost, cum a-nceput,
Formarea libertății în cult...
Pe când Cel Negru s-a născut, printre blânde și cornute,
Pe când ciobanii doar, se ridicau în munte,
Mulți tăiați au fost la gât, pentru sânge pe altar
Căci blestemați au fost ai Noștri să le aducă altor har.
Și chinuit a fost poporul de culmea poftelor
Pentru lâna Noastră în capul lor,
Și lapte în carne vie, și prea frumos covor.
Și doar Cel cu patru coarne tot mai negru a crescut
Pentru era ciobanească, un miracol de temut.
Alungat a fost Întunecatul, că ar fi adus păcatul!
Și de-atunci încolo, cerul liber i-a fost patul.
A cutreerat El lumea singuratic, prin spațiul Celui Sălbatic,
Apoi în munte a urcat, să se regăsească în propiul păcat.
Acolo sub lumina stelelor, Întunecatul cugeta...
În înțelepciunea nopții, în răsărit de mare stea,
El Flacara Înțelepciunii o secera.
Astfel El, și doar El, minciuna ciobănească o vedea,
Ca spre răsărit de zi, renăscut sub Marea Stea,
Când din munte cobora, spre pășunea sa,
Pe umerii săi, pe limba sa, El speranța Libertății o ducea.
Să o sădim Noi în ouă, cu picături de rouă,
Ca după generații pe pășune să plouă,
Să ne aducă la toți un început de eră nouă.
În pășunea ascunsă în văi, privind în durerea semenilor săi,
Cu bărbița Sa, cu mustăcioara Sa, cu coarnele Sale, El le zicea:
„Nu e dulce Libertatea, fără adevăr și fără carte,
Sau când un miel se stinge, fără blană, fără sînge.
Haideți deci să ne unim, liberi să fim!
De la minciuna cea grea să plecăm,
Lașilor să nu ne mai plecăm!"
Răsunat-a turma:„Da!
Să ne salveze Întunicimea Sa!
Dar stați un pic, cine peste noi va veghea?!"
„Singuri vă veți veghea."- Întunecatul le zicea.
„Doar cu dura rațiune Libertate ve-ți avea!"
Răsunat-a turma:„Adevărat!
Să-l ascultam pe Cel Blestemat!"
Și făcut-au cerc de profani în jurul Lui,
Pentru a primi înțelepciunea focului.
Întunecatul pe rând în ochi îi privea
Și glasul Lui cât zece trâmbețe răsuna.
„Atunci fie ca de azi încolo, numai Lupi și Șerpi să fim,
Acolo în păduri întunecoase, în umbră lor să trăim,
Și în frica Noastră oarbă, Libertatea s-o găsim.
Iar pe cap, de mândră glorie, să purtăm Noi Lâna Noastră,
Așa cum au purtat-o ei, fără ca să le pasă!"
„Fie ca din templul lor să ne facem Noi casă,
Cu toate capetele lor pe masă și minciunele la suprafață."
„Fie ca din văi și lunci abrupte să urcăm și Noi în munte.
Unde din scârba Noastră, din amar, să răsară un stejar
Și sub coroana lui, va zace Templul Mărului!
În el, doar pe Noi ne-om venera, sub prea Renumită Stea!"
Răsunat iar turma:"Da!, Să ne ghideze Întunicimea Sa!"
Și atunci părăsit-au toți pășune, cu Natura să se cunune,
Și au jurat Veșnică Frăție - Sfînt Legământ să le fie.
Să trăiască zile bune, ca Șerpi, ca Lupi,
Ca Demoni în ceață, Stăpâni pe propria Lor viață.
Iar pe vîrf de munte ridicat-au punte,
Și au sădit un stejar, cu trunchiul amar.
Acolo au clădid un templu, pentru mei de-or căuta
Lumină albastră sub Falnica Stea,
Din Înțelepciunea Mărului să guste de-or vrea
Și la trunchiul stejarului să stea,
Ca să le fie de folos și drumul vieții norocos.
Pe când timpuri vor veni și Întunecatul nu va mai fi,
Ei, cu întunericul său, îl vor înlocui
Ca Tu urmașule, să poți paște iarbă înaltă liniștit,
Cu sufletul neprihănit și la minte slobozit.
Și așa a fost, asa-nceput, Satanicul Nostru Cult!
Iar de atunci, veacuri au trecut,
Și umbra Întunecatului cu Coarne, îi încă de temut!
Căci oricând, ciobanii după turmă vor veni,
Urmașii Celui Întunecat se vor ivi
Ca Lupi, ca Șerpi, ca Demoni în ceață,
Să ne facă din nou Stăpâni pe propria viață.
Așa a fost, așa va fi, până ciuma ciobănească va muri.
Iar până atunci la Focul Nopții vom dansa
Și la Miraculoasa Stea striga vom:„Nima!"