-Voi merge eu să iau lapte pentru copii. Se oferă Jorje amabil. Nu am destul lapte încât să îi satur pe amândoi.
-Mulţumesc, Jorje! Îţi voi fi veşnic îndatorată pemtru ospitalitatea ta. Voi căuta un loc unde să... Spun, dar el mă întrerupe.
-Nici gând, vei sta la noi cât timp doreşti. Mă asigură el, apoi Luciana îl conduce afară.
S-au oferit să ne găzduiască, când au aflat că vreau să îmi caut o casă. Nu îmi doresc să mă întorc la Carlos. E îndrăgostit, se va căsători, cum să reintru în viaţa lui? Nu le pot strica fericirea. M-a trădat. Încă nu mă pot întoarce acasă. Cum îi voi explică mătuşii Cata că am doi copii? Sau unchiul Cipri? Nici nu sunt căsătorită. Nu mă pot întoarce acasă, iar din banii rămaşi de la Fer nu îmi pot permite o casă. Îmi voi căuta ceva de lucru, nu îmi doresc să îi încurc pe cei doi.
***
CARLOS POV
-Alteță! Am prins un bărbat la grajduri, încerca să fure din laptele muls. Mi se adresează unul dintre soldaţii tineri, neinstruiți, care nu ştie că treaba mea nu e să mă ocup de probleme neînsemnate. Imediat unul dintre comandanţi îl reduce la tăcere.
-Scuzati-l, Maiestate! E nou. Îl vom pedepsi pe hoţ cum trebuie. Mă asigură el.
-Nu, aduceţi-l aici. Le ordon, iar aceştia se privesc nesiguri, apoi îmi urmează ordinele.
Vreau să mă asigur că cei ce fură de pe domeniul regelui sunt pedepsiţi cum trebuie. Îmi voi mai lua gândul de la căutarea ei. Sunt atât de îngrijorat pentru ea! Îmi lipseşte mult şi aş da orice să o am înapoi.
Soldații aduc în faţa mea un tânăr, care se închină in faţa ta.
-Cum ai putut fura de pe domeniile regelui tău? Îl întreb dur, iar acesta tremură, nici nu îndrăzneşte să îşi ridice privirea.
-Îmi pare rău, Alteță! Nişte copii de doar două zile mor de foame, mama lor nu mai are lapte şi nu am avut destui bani încât să îl cumpăr. Se smiorcăie el.
-E soţia ta? Îl întreb. Victoria ar fi trebuit să nască în această perioadă. Oare pe unde umblă? Oare are cu ce să îşi hrănească, copilul? Oare are cu ce să se hrănească? Oare a născut băiat sau fată? Atâtea întrebări nerăspunse mă chinuie.
-Nu, e prietena mea. Îmi răspunde el.
-Îi puteţi da drumul. Să îi duceţi zilnic lapte pentru copii. Spun. Doresc să îl ajut, deoarece undeva, în lume, poate cineva îmi ajută copilul când nu pot să fiu lângă el.
-Vă mulţumesc! Vă mulţumesc din suflet! Fiţi binecuvântat! Soţia mea şi Victoria se vor ruga pentru dumneavoastră. Îmi spune recunoscător, iar eu tresar.
-Victoria? Cine e Victoria? Îl întreb ridicându-mă în picioare.
-Mama copiilor. Îmi răspunde el. Şi îmi simt sângele fierbând în vene.
-Condu-mă la ea! Spun şi mă îndrept spre ieşire. Acum! Ţip văzând că nimeni nu mă urmează.
VICTORIA POV
Luciana priveşte îngrijorată pe geam de mai bine de un ceas. Jorje nu s-a întors încă şi ea îşi face gânduri negre. Ceva nu e bine... Cu siguranţă...
Gândurile îmi sunt întrerupte de uşa, care se deschide cu un zgomot puternic. Luciana scapă un ţipat ascuţit, iar eu îl privesc nevenindu-mi să cred ochilor pe bărbatul, care mă priveşte asemenea uimit. Jorje aleargă să o îmbrăţişeze pe Luciana, iar în prag rămân doi soldați.
-Afară! Vreau să rămânem singuri. Ordonă Carlos cu glas răstit şi toţi îi urmează comanda ieşind afară în linişte. Când uşa se închide, el se apropie de mine şi îmi ia faţa în mâinile sale. Ochii îi sunt înlăcrimaţi şi mă priveşte toată parcă necrezând că sunt chiar eu.
-Iubirea mea... Ţi-am dus dorul! Îmi spune copleşit şi îşi lipeşte buzele de ale mele puternic într-un sărut plin de dor. Îi răspund cu patimă dorind să mă pierd mai mult în momentul revederii, dar gândul îmi zboară la cuvintele Lucianei. El iubeşte pe altcineva. Mă desprind de el şi fac câţiva paşi în spate nedimerindu-l.
-Carlos, asta nu e bine, tu iubeşti pe altcineva.
-Despre ce vorbeşti, Victoria? Mă întreabă încercând să se apropie, dar îl îndepărtez imediat.
-Ştiu de logodnica ta, Isabel Vilaro. Nu încerca să mă minţi. Îi spun cu reproş. Cum poate să se afle în faţa faptului împlinit şi să continue să mintă cu neruşinare?
-Victoria, te rog ascultă-mă. Îmi cere.
-Să ascult ce? Să ascult o minciună? Asta vrei să ascult? Nu vreau să aud nimic, Carlos! Nimic! Îi spun nervoasă, dar acesta îmi prinde mâinile şi mă obligă să îl privesc. Mă zbat zadarnic să scap din braţele lui.
-A doua zi după ce ne-am despărţit, m-am întors acasă la tine. Eram hotărât să lupt pentru noi, pentru iubirea noastră. Mătuşa ta mi-a spus că ai plecat, am venit în port, dar nu erai. Eram înnebunit, ai plecat fără să laşi măcar un bilet de adio. Îmi povesteşte nervos. Nu a fost vina mea, el nici măcar nu mi-a spus un cuvânt, de unde era să ştiu. M-am întors acasă la tine şi ştii pe cine am găsit acolo? Pe cei care au încercat să mă asasineze la Santa Paz. Îl privesc speriată. Credeam că au dispărut, ce mai căutau în casa mea? Oamenii mei i-au prins. Erau francezi.
Ştiam că nu sunt din ţinuturile noastre, dar ce căutau aici, departe de casa lor?
-O căutau pe Isabel Vilaro. Nu ştiam cine e ea, dar nu au avut nevoie de multe să îmi spună. Isabel Vilaro era fiica familiei Vilaro. Le-a fost luată la naştere, în urmă cu 23 de ani. Am pornit pe urmele Isabelei, am descoperit că cei care au răpit-o nu îşi doreau o alianţă intre familia Vilaro şi casa regală. Eu şi Isabel Vilaro trebuia să ne căsătorim când aveam să împlinim vârstă potrivită. Au dus-o la mănăstirea Santa Paz, de unde a luat-o o măicuţă la orfelinat, pe care l-au ars pentru a-i pierde urma definitiv, dar Isabel Vilaro e...
-Sunt eu. Îi spun uimită de descoperirea făcută.
Eu? Eu sunt fiica unor nobili? Nu se poate, tatăl meu era profesor, cum se poate ca toată viaţa mea să fi fost o minciună? Am crescut crezând că voi trăi toată viaţa în mizerie când locul meu nu era acolo. Am trãit crezând că mă numesc Victoria Pérez, dar numele meu era Isabel Vilaro, numele unei nobile. Toate balurile, la care am visat, toate rochiile și toate jucariile din copilărie le-aş fi putut avea. Aş fi putut învăța la cele mai renumite colegii din lume. Toată viaţa am tânjit după o mamă.
Dar am avut cel mai bun tată, cel mai drept şi m-ai onest, care m-a învăţat, m-a îndrumat în viaţă şi mi-a insuflat valorile morale, nu mi-as fi putut dori un tată mai iubitor şi o viaţă mai bună.
Familia mea reală? Oare ei cum arată? Oare tata are ochii albaştri ca ai mei? Sau poate mama are părul blond? De la cine am moştenit iubirea pentru lectură? Sau pentru arme? Oare mai am fraţi? Sau surori? Lor le e dor de mine?
Sunt trezită din gândurile mele de plânsetul din cealaltă odaie. Mă dezmeticesc şi alerg acolo. Felipe s-a trezit şi plânge neliniştit. Îl iau în braţe pentru a-l linişti.
-Shhh, sunt aici acum. Îi şoptesc legănându-l. Se opreşte din plâns şi mă priveşte cu mânuţele ridicate spre mine. Îi zâmbesc, iar el îmi răspunde cu un gângurit.
Din prag, ne priveşte Carlos, care nu a îndrăznit să intre.
-Când? Mă întreabă ferindu-şi privirea înlăcrimată.
-Ieri. Îi spun compătimitor, nu a fost prezent la naşterea copiilor săi, dar el a ales să fie aşa. De ce ai făcut asta, Carlos?
-Îmi pare rău, Victoria. Îmi doream un copil cu tine atât de mult încât mi-am uitat raţiunea, îţi jur. Îmi spune sincer.
Amândoi am greşit mult în diferite feluri, dar acum tot ce contează e că putem fi împreună alături de copii noştri, chiar dacă asta înseamnă să facem unele compromisuri, să ne iertăm greşelile.
-Vrei să îl ţi? Îl întreb, iar privirea i se înseninează şi se apropie de noi. I-l întind pe micuţul Felipe arătându-i cum să îi ţină capul. Numele lui este Felipe, iar numele ei este Beatrice. Îi spun privind spre pat, unde doarme Beatrice liniştită.
-Mai sunt şi alţi? Mă întreabă puţin speriat, iar eu izbucnesc în râs.
-Nu, sunt doar doi. Îi spun amuzată, iar el răsuflă uşurat.
-Nu ştiu ce mă făceam dacă erau mulţi. Nici aşa nu ştiu cum mă voi descurca. Îmi spune şi îşi priveşte băiatul cu drag.
-Tu vrei să facem parte din viaţa ta? Îl întreb atentă să îi văd reacţia. Acesta îşi ridică privirea spre mine.
-Mai mult ca orice. Îmi răspunde emoţionat. Mă ridic pe vârfuri şi mă apropii de buzele lui, pe care i le sărut cu patimă. Mi-a fost atât de dor de el!
-Dar pentru început, palatul nu e sigur pentru copii. Spun când mă despart de el. Anibal... Încep să spun, dar el mă întrerupe.
-A fost un nenorocit, care a complotat cu fratele meu împotriva mea. L-am decapitat, iar pe fratele meu l-am trimis departe de aici. Îmi spune cu dinţi încleştaţi. Totul e sigur pentru voi. Ne vom întoarce la palat, iar tu vei fi regina mea, ne vom căsători. Îmi spune el entuziasmat.
-Dar înainte, trebuie să îmi mărturisesc păcatele, iar după asta, nu ştiu dacă mă vei putea ierta.
N/a
Cartea se apropie de final. Am lăsat puţin capitolul acesta în aer, dar voi posta în curând epilogul şi totul se va lămuri.
Acum vreau să vă adresez o întrebare, aţi vrea volumul doi? M-am gândit şi mi-am făcut o idee despre ce aş putea scrie, deci cine vrea volumul doi?
Vă mulţumesc enorm pentru părerile voastre, sunt foarte fericită să vă citesc gândurile şi vă incurajez să îmi lăsaţi păreri în continuare. Vă mulţumesc şi pentru voturi şi vizualizări. Va pup!