Spre necunoscut

1.3K 136 26

Te iubesc, Victoria!

Aceste cuvinte îmi răsunau iar şi iar în minte. Să fie oare adevărat? Să aibă el asemenea simţăminte pentru mine? Inima mi-o ia la galop şi simt un sentient profund în piept. Oare eu îl iubesc? Am ajuns să simt asta pentru el cu adevărat? Nu ştiu ce simt pentru el, ştiu doar că nu vreau să plece vreodată de lângă mine, ştiu doar că îi ador îmbrăţisările şi sărutările, ştiu doar că el este bărbatul căruia i-am dăruit tot ce aveam eu mai de preţ. Am ajuns să mă îndrăgostesc de Carlos. Eu chiar îl iubesc.

Îmi umezesc uşor buzele, apoi îmi ridic privirea spre el.

-Şi eu te iubesc, Carlos. Îmi zâmbeşte, apoi mă sărută pe creştet.

Ştiu că despărţirea de el e imposibil de evitat şi cu cât mă apropii mai mult, cu atât mai mult voi suferi, dar vreau să trăiesc această fericire în braţele lui, vreau să fiu cu el chiar dacă totul va avea un final tragic. Apoi eu îl voi iubi la nesfârşit.

Totuşi un gând mă frământă şi nu îmi dă pace. Dacă am rămas însărcinată? Dacă acum creşte o fiinţă înăuntrul meu? Cum mă voi putea descurca singură cu un copil? Nu voi suporta ca, copilul meu să fie numit bastard. Nu vreau să sufere în lipsa tatălui său, iar eu, fără un loc de muncă, nu aş putea să îl îngrijesc cum trebuie. Iar oamenii vor pune întrebări despre tată, mă vor judeca fără să-mi ştie povestea.

-Carlos. Îi atrag eu atenţia. Dacă am rămas însărcinată? Îl întreb cu glasul tremurând de emoţie.

-Stai liniştită, draga mea! Nu mi-am lăsat sămânţa înăuntrul tău. Mă asigură el, apoi răsuflu uşurată. Știi, Victoria? Dincolo de toate aceste bariere impuse de societate, tu ești regina mea. Îmi mărturisește. Îl privesc în ochi cu părere de rău, aș fi vrut să fiu și eu nobilă ca să ne putem trăi dragostea, dar destinul nu a vrut asta. Acum însă, acum eu sunt regina lui. Îi zâmbesc, iar el mă sărută zâmbind.

Mă cuibăresc mai bine în braţele sale, iar el începe să îmi fredoneze un cântec de leagăn, care mă adoarme imediat.

Zilele următoare trec pe nesimţite şi ziua plecării a venit. Zilele ce au trecut au fost cele mai minunate prin simplul fapt că el e cu mine. Ne-am petrecut tot timpul împreună. Am adormit sub cerul înstelat făcând dragoste. Ne-am bucurat unul de altul. Mi-a repetat că mă iubeşte de nenumărate ori.

Când trăsura a sosit, amandoi am rămas tăcuţi în casă. Pe chipurile noastre se citea regretul. M-am apropiat de el şi l-am strâns în braţe.

-Să mergem. Mi-a spus trăgându-mă de mijloc spre ieşire. Am mai privit o dată conacul încercând să păstrez vie amintirea acestor zile minunate. El m-a ajutat să urc în trăsură, iar eu i-am mulţumit din priviri. A urcat şi el, apoi m-a tras în braţele sale. Am rămas aşa tăcuţi, fiecare era pierdut în propriile gânduri.

Trăsura s-a oprit semn că am ajuns.

-Victoria, îţi mulţumesc pentru aceste zile minunate! Imi spune, apoi mă sărută apăsat și mă îmbrățișează.Odihneşte-te! Îmi spune și dau să ies din trăsură, dar mâna sa mă oprește. Ține mine, Victoria, mereu te voi iubi. Îmi spune și pare trist, este la fel de afectat de faptul că ne-am întors.

-Și eu te iubesc, Carlos! Îi spun, apoi ies din trăsură și mai aud doar un ,,adio" șoptit. Închid ochii încercând să îmi stăpânesc lacrimile. Merg la pas grăbit până acasă, unde închid ușa și mă preling pe lângă ea. Asta a fost. Nu mai există altă șansă. Totul s-a terminat. Îmi curg lacrimi neplânse în toată această săptâmână, care aș fi sperat să nu se termine vreodată, să fie veșnică, dar s-a terminat și acum noi nu ne vom mai vedea. Îl iubesc, îl iubesc atât de mult încât nici eu nu îmi dau seama cum am ajuns să îl iubesc atât și când i-am făcut loc în inima mea. Lovesc podeaua nervoasă. La naiba cu nobilimea lor! De ce nu putem fi împreună dacă ne iubim? Îmi curg lacrimi de frustrare, dar chipul său îmi apare în față și nu pot simți decât durerea depărțiri. Poate nu îl voi mai revedea vreodată sau poate îl voi vedea căsătorit cu copii și o soție frumoasă. Își va întemeia o familie, va avea un moștenitor, care să ducă tronul mai departe, viața lui nu se termină la mine. Trebuie să plec de aici, nu voi suporta să îl revăd alături de o altă femeie, cum aș putea suporta să-l văd pe bărbatul pe care îl iubesc alături de asta? Nu aș putea, asta mi-ar distruge sufletul. Trag aer puternic în piept încercând să îmi stăpânesc lacrimile. Da, trebuie să plec departe de aici cât mai repede. Mă ridic fulgerător, dar aproape cad din picioare din cauza amețelii. Încerc să îmi revin, apoi intru în dormitor, unde îmi împachetez două rochii, apoi iau banii și bijuteriile. Le pun într-o desagă alături de câteva merinde pentru drum, aș putea pleca la Cadiz, dar mă tem că și acolo e prea aproape. Voi pleca spre tărâmul noi, spre Americi, acolo poate voi avea șansa să îmi găsesc ceva de lucru și voi putea uita de Spania. 

Ies grăbită din casă, apoi încui ușa. Într-o zi mă voi întoarce, acum am nevoie să uit.

O anunț pe Catalina că voi pleca într-o călătorie, iar aceasta alături de Cipri izbucnesc în lacrimi și mă îmbrățișează strâns, le promit că le voi scrie și că mă voi întoarce cât de repede voi putea. Ne luăm la revedere în lacrimi, apoi părăsesc hanul. Mai privesc o dată strada San Felipe, apoi fără niciun regret plec spre cimitir, unde îl vizitez pe tata.

-Bună ziua, tată! Îl salut. Mie foarte dor de tine, îmi lipsești mult. Dacă ai fi fost aici, lucrurile ar fi fost diferite. Spun și nu pot să nu scap câteva lacrimi. Dar voi fi bine, voi cunoaște noi ținuturi, știi că mereu mi-am dorit să călătoresc. Zâmbesc trist. Mă voi întoarce... Mai spun apoi mă ridic grăbită să plec spre port. 

Toți oamenii sunt agitați, alții pleacă, alții vin, nimeni nu stă o clipă. În aer domnește un miros sărat și umed amestecat cu miros de pește stricat.

Opresc un tânăr, care pare să lucreze pe vas.

-Mă scuzați, dar când pleacă următorul vas sper Americi? Îl întreb, iar el mă privește din cap până în picioare.

-Mâine de dimineață. Îmi răspunde el. Doriți să vă îmbarcați? Aș putea vorbi cu căpitanul.

-Da, v-aș fi extrem de recunoscătoare.

-Urmați-mă atunci. Mă conduce spre o mică, cameră, unde duhnește a fum de țigară și mucegai. În față e un birou cu hârtii aruncate cât colo,  trabucuri și o sticlă de licior răsturnată din care se scurg câteva picături din băutură. Pe un scaun, e așezat un domn bătrân și cam plinuț, care mă privește cu o sprânceană ridicată.

-Doamna vrea să se îmbarce în vasul spre Americi. Îi spune tânărul.

-Asta costă, doamnă. Îmi spune bătrânul urâcios.

-Plătesc cât este nevoie. Spun hotărâtă, iar acesta îmi spune prețul și eu îi dau imediat bani. Mă prezint, apoi aflu și numele tânărului, Jorje și cel al căpitanului, Pablo. Îmi râmăn mai puțin de jumătate din bani, dar sper ca atunci când ajung să am norocul să găsesc ceva de muncă.

-Atunci ne vedem la răsărit, doamnă Victoria. Îmi spune bărbatul, apoi salut politicos și ies afară. Dacă mai rămânea câteva secunde, probabil vomitam.

Privesc în jur pierdută, nu știu ce să fac, unde să merg. Nu mă pot întoarce acasă, cu siguranță că amintirile mă vor inunda și nu voi putea pleca. Mă așez într-un colț pe o prelată. Deja s-a înoptat și fiecare a plecat spre casă. Îmi sprijin capul de perete și îmi închid ochii. În față îmi apare chipul lui Carlos, iar în urech îmi răsună cântecul cântat de el. 

Dimineața mă găsește cu genunchi îmbrățișat la piept, ghemuită pe jos. Tânărul de ieri, mă trezește, iar eu îl privesc nedumerită, apoi mă ridic și el mă conduce spre vas, unde ne îmbarcăm. Îmi arată o cămăruță cu un pat, unde voi dormi și îmi spune că vom ajunge în cam 2 luni, mai mult sau mai puțin. Îi zâmbesc amabil, apoi iese și ies și eu pe punte pentru a privi răsăritul.

Acesta e un nou început.


CARLOS POV


Încerc să deschid ușa casei ei, dar e încuiată. Bat de câteva ori, dar nu-mi răspunde nimeni. La naiba, Victoria, unde ești?

-Mă scuzați. Îmi atrage atenția o doamnă. Dacă o căutați pe nepoata mea, Victoria, a plecat ieri.

Poftim? Cum a plecat? Încerc să îmi țin în frâu uimirea și nervii.

-Unde a plecat? O întreb pe femeia, care nu pare să știe prea multe.

-Cred că în port, a spus ceva de plecatul peste ocean. Îmi spune ea și nu mai aștept altceva, ci o iau la goană spre trăsură, unde dezleg unul din cai și îl încalec, apoi pornesc grăbit spre port. O caut cu privirea, dar nu o găsesc în niciun colț al podului. Opresc un bătrân, pe care îl întreb dacă nu a văzut o tânără blondă. Prin astfel de locuri, nu prea vin tinere. Acesta încercă să își amintească.

-Ah, desigur, a dormit aici, apoi s-a îmbarcat în unul din vasurile care merge spre Americi. Căpitanul mi-a spus că se numea... ah, da, Victoria. Îmi spune el, apoi pleacă lăsându-mă să privesc în gol marea. La naiba, Victoria! Ce ai făcut? Ai plecat cu copilul meu!

Dincolo De BariereDescoperă acum locul unde povestirile prind viață