Îmi e teamă să te pierd

1.6K 139 6

Drumul a fost lung şi obositor. Am adormit în poala lui Carlos, iar el nici măcar nu s-a mişcat pentru a nu mă trezi. Acum e rândul lui să se odihnească în poala mea.

Îşi ţine ochii închişi, dar nu doarme. Degetele mele se plimbă prin părul său mătăsos. Zâmbetul său e tot mai mare. E ca un copil mic şi răsfăţat. Îi las un mic sărut pe frunte. Îmi e drag! A ajuns undeva adânc în inima mea.

-Mai avem mult? Îl întreb deja sătulă de zgomotul făcut de roţile trasurii.

-Cred că nu. A spus apoi s-a ridicat în picioare. A tras perdeaua pentru a privi afară. Câteva raze cristaline ale soarelui au intrat în trăsură. Am putut zări câţiva brazi afară. A dat toata perdeaua la o parte si s-a retras puţin pentru a mă lăsa să admir padurea de smarald scăldată în razele soarelui. Părea strălucitoare. Era sublimă.

Nu la scurt timp trăsura a oprit. Carlos mi-a luat desaga, apoi m-a prins de mână şi m-a ridicat. A coborât din trăsură apoi m-a ajutat şi pe mine. M-a lipit de el şi m-a condus spre conacul impozant din faţa noastră. Înconjurat de brazi înalţi, conacul părea să fie foarte îngrijit. Pereţii din afară îi erau de un alb fără pată, iar acoperişul şi geamurile erau negre cu perdele albe. Nu era înconjurat de un gard, doar brazii formau o barieră naturală în jurul lui. Aici eram feriţi de ochii lumi.

În spate, s-au auzit roţile trăsuri, care se îndepărta. M-am întors pentru a o vedea cum se pierdea în pădure.

-Ne lasă aici? Am întrebat speriată, iar Carlos a râs.

-Se va întoarce într-o săptămână. Vin-o să îţi arăt conacul! Mi-a spus zâmbind şi m-a condus către intrare.

O săptămână... O săptămână şi totul are să se termine, totul are să ia sfârşit. Aş fi zis că o săptămână e mult timp, dar acum nu. Nu e destul timp pentru noi. O săptămână va trece prea repede şi nici nu vom apuca să ne bucurăm cum trebuie unul de altul, apoi lumea noastră se va nărui. Totul va fi distrus.

La aceste gânduri, m-am întristat, dar dintr-o dată m-am simţit ridicată în braţele lui Carlos şi am fost nevoită să îi înconjor gâtul de frică să nu cad.

-Ce faci?! Am întrebat speriată.

-Te voi trece pragul casei ca pe o mireasă. A râs el şi nu am putut să nu încep să râd. E aşa un copil. Să mă treacă pragul casei... I-am zâmbit şi mi-am trecut mâna prin părul lui. Mă priveam în ochii săi căprui. Chipul său era atât de frumos! Atât de bărbătesc! Buzele îi erau întredeschise şi avea un zâmbet fermecător, care mă ameţea. Mă simţeam atât de vrăjită de el încât nici nu am observat că şi el mă privea.

A făcut un pas în faţă continuând să mă privească, iar apoi altul şi altul până ce am ajuns în faţa usii înalte de lemn. S-a aplecat pentru a deschide uşa cu cotul, dar a eşuat. A încercat iar şi iar, dar uşa nu părea că ar vrea să se deschidă. El era nervos şi avea o mică cută pe frunte. Eu am pufnit începând să fac de încercările sale nereuşite. E foarte drăguţ când e nervos.

-Râzi de mine?! M-a întrebat. Am încercat să îl privesc serioasă, dar în zadar, am zâmbit ca o toantă. M-a privit încruntat. Mi-am strâns buzele lăsându-l să continue liniştit. Într-un final a reuşit să o deschidă şi m-a privit învingător. S-a îndreptat de spate şi a păşit mândru peste pragul casei. Nu am putut să nu îmi abţin un zâmbet larg.

-Îţi este foame? M-a întrebat, iar eu am dat din cap. Și mie. Mai bine lăsăm uşa deschisă. A râs.

-Mai bine. I-am răspuns. Am început să râdem la unison în timp ce paşii sãi ne purtau prin holul conscului. Simplu şi întunecat, dar plin de eleganță, aşa se prezenta primul etaj al conacului. Pereţii erau de un crem închis, iar perdelele negre nu lasaut nici o rază de soare să pătrundă. Pe o măsuţă era aşezată o vază cu nişte flori ofilite, care dădeau un aer mortuar. Pare îngrijit, cred că îl vizitează des.

Dincolo De BariereDescoperă acum locul unde povestirile prind viață