Când totul dispare

1.3K 142 15

M-am foit în locul meu. Zorile se revărsau. Întreaga noapte am privit tavanul alb. M-am gândit la toate amintirile frumoase pe care le am cu tata. M-am rugat lui Dumnezeu să îl salveze. Sunt sigură că Dumnezeu îl va salva pentru că e un om bun, nu poate să moară.

Peste noapte, a făcut febră, dar i-am schimbat compresele. I-am schimbat cămaşa şi pătura. Acum nu mai arde şi parcă nu mai e atât de alb la faţă, ceea ce îmi dă speranţe. Sunt foarte bucuroasă că e mai bine. Şi va fi mult mai bine.

Razele soarelui invadează dormitorul. Puţin soare îi va face bine. M-am ridicat şi am mers spre fereastră. Am tras draperiile maro, închise. Soarele a dat navală luminând dormitorul. Am deschis geamul lăsând aerul curat să intre.

M-a întors lângă pat şi i-am atins obrazul. Era puţin cald. I-am luat compresa şi i-am şters fruntea de transpiraţie cu un prosop curat. Am băgat o cârpă în apă şi i-am aşezat-o pe fruntea înfierbântată.

El a dat semne de trezire. Şi-a mişcat pleoapele, ca mai apoi să îşi deschidă încet ochii. I-am prins mâna bucuroasă. M-a privit şi m-a întristat când i-am văzut faţa îndurerată. A mormăit ceva muşcându-se în loc.

-Eşti bine acum. Doar nu te mişca merg să îl chem pe Gonzalo... Am dat să fug, dar mâna s-a m-a oprit şi a încercat să spună ceva.

-Fata mea... A gemut. Nu îl deranja. Mi-a spus.

-Va veni să te consulte,tată.I-am explicat eu.

-Nu trebuie, Victoria.

-Dar nu eşti bine...

-Am ceva să îţi spun. Vino aici! M-a tras spre pat, iar eu m-am aşezat ţinându-i mâna. Mă sperie. Nu e bine. Gonzalo ar trebui să vină să îl vadă

-Tată, ce s-a întâmplat? L-am întrebat privindu-l îngrijorată, iar el a tuşit neputând să spună ceva.

-Mai am puţin timp. A spus, iar eu l-am dezaprobat.

-Tată, nu spune asta, te rog. Îl chem pe Gonzalo şi te vei face bine.

-Dumnezeu mă cheamă, fata mea. Vreau să las lucrurile în regulă aici.

-Nu... Am scâncit eu lăsând o lacrimă sã îmi alunece pe obraz. Nu pot accepta ca el să plece.

-Acum 23 de ani, fata mea, tu ai apărut în viaţa mea. A început. Mereu te-ai întrebat unde e mama ta, cum era, dar niciodată nu ai primit un răspuns. Mi-a atras atenţia,îmi va spus în sfârşit despre mama. Azi trebuie să îţi spun ca să pot pleca împăcat. Nici eu nu ştiu cine e mama ta. Mi-a spus.

Cum e asta cu putinţă? Să nu ştie cine e mama mea?

-Eu nu sunt tatăl tău, Victoria. Mi-a spus făcându-mă să îi dau drumul la mână.

Bărbatul,care m-a crescut şi oe care îl iubesc cel mai mult, nu e tatăl meu. Toată viaţa am crezut că el e tatăl meu. Toată viaţa am crezut că mama a murit şi pe el îl doare să vorbească de ea, dar poate ea nu e moartă şi poate m-a abandonat.

-Dar asta nu înseamnă că tu nu eşti fica mea. Eu te-am crescut, tu eşti fata mea. Mi-a spus cu durere în suflet. Nu vreau ca acum să mă părăseşti. A spus lăsând o lacrimă pe obrazul său. M-am grăbit să îi şterg lacrima şi să îi prind mâna în mâinile mele tremurânde.

-Chiar dacă altcineva mi-a dat viaţă, tu rămâi tatăl meu. Tu ai fost şi vei fi mereu tatăl meu. Nu îmi pasă de ei, m-au abandonat, iar tu m-ai crescut şi m-ai iubit, ceea ce te face tatăl meu. I-am spus sincer.

Părinţii mei nu m-ai vrut, dar asta a fost cel mai bun lucru care mi s-ar fi putut întâmpla. Am fost crescută de tata cum nu se putea mai bine. Nu aş fi putut avea un tată mai bun.

-Mulţumesc, fata mea. A spus sărutându-mi mâna. Într-o seară, mă întorceam acasă şi am auzit ţipete. Am fugit să văd ce se întâmplă. Orfelinatul din colţul străzi ardea. Nimeni nu se încumeta să intre. Câteva măicuţe ieşeau cu copii, iar alti oameni aruncau apă pentru a stinge flăcările. Am luat un pled*,pe care l-am găsit pe scări şi mi l-am pus peste cap şi am intrat. Totul ardea şi era mult fum. Măicuţele încercau să salveze copiii, care erau în prima odaie. Mai era odaia lor şi încă o odaie cu nou-născuţi,în care am intrat. Uşa ardea şi odaia era plină de fum. Erau două pătuţuri în mica odaie. Un băieţel plângea. L-am luat în braţe şi am mai văzut un copil în celălalt pătuţ. O fetiţă blondă cu ochii albaştri. Era liniştită. Privea flăcările cum ardeau uşa. Am luat-o şi am pus-o sub pled. I-am scos afară. O măicuţă l-a luat pe băieţel, iar când să o ia le fetiţă, aceasta nu m-a privit cu ochii înlăcrimaţi din paturica ei. A scâncit parcă implorându-mă să nu îi mai dau drumul. Nu m-a lăsat inima să o părăsesc acolo şi am luat-o acasă. Ştii ceva? A fost cea mai bună alegere, pe care aş fi putut-o lua. Acum fetiţa mea a crescut şi e o domnişoară superbă. A spus la final. Deja lacrimile îmi căzuseră pe obraji. El m-a salvat din flăcări şi a avut grijă de mine.

-Tată! Am suspinat.

-Nu plânge, fata mea! A spus stergandu-mi lacrimile.

-Mulţumesc,tată! I-am spus recunoscătoare. Dacă nu era el, ardeam în orfelinatul acela. Îi sunt datoare pe viaţă pentru tot ce a făcut pentru mine.

-Nu-mi mulţumi. Tu eşti cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.

-Te iubesc! I-am spus fără să îmi pot stăpâni lacrimile.

-Şi eu te iubesc. Promite-mi că vei avea grijă de tine. Mi-a cerut.

-Nu mă poţi părăsi. I-am spus. Ce mă voi face fără tine? M-am întins lângă el strângându-l în braţe.

-Vei fi bine. Eu... voi avea grijă de tine. Mi-a spus sărutându-mi creştetul. Mi-am lăsat lacrimile să curgă strângându-l în braţe. El mi-a dat drumul. M-am ridicat şi l-am privit. Îşi ţinea ochii închişi.

-Tată? Am întrebat prinzandu-i faţa în mâinile mele. Tată? Nu, asta nu e adevărat.

Mi-am aşezat mâna sub nasul său, dar nu mai respira.

Nu mă poate părăsi acum. Nu pot rămâne singură.

Doamne, de ce? Cu ce am greşit să merit asta? Mereu m-am rugat. Mereu am fost la biserică. Niciodată nu m-am îndoit de tine. Niciodată nu am făcut rău cuiva, iar acum tu îmi iei tot ce aveam mai bun.

-Te rog, tată! Te rog, trezeşte-te! Deschide ochii! I-am cerut, dar nu m-a ascultat.

Mi-am lăsat trupul lângă al său îmbrăţişându-l continuând să plâng de durere. Ce voi face fără el? Nu voi putea trăi fără el. Totul nu are să fie la fel fără el.

*pled - pătură de lână

N/a
Hristos a înviat! Sărbători fericite în continuare!

Dincolo De BariereDescoperă acum locul unde povestirile prind viață