Strafulgerari de lumina imi impungeau pleoapele. Inconstienta care ma invaluise ca un strat gros de cenusa se suptia cu fiecare secunda. Nu imi aminteam unde ma aflam sau ce s-a intamplat, dar eram obisnuita cu senzatia, asa ca mi-am deschis ochii cu calm asteptandu-ma sa am in fata un peisaj de munte, cu copaci si verdeata.
Un soc imens m-a cuprins cand in fata mi-a aparut o camera de intergatoriu identica cu cea in care ma tineau inchisa cu ani in urma, ore intregi, numai ca sa reuseasca sa ma enerveze sau ca sa incerce sa ma convinga ce sansa minunata la viata imi va da faptul ca sunt un hibrid. Acea camera mi-a adus inapoi amintirile din copilarie cand cercetatorii care ma chinuiau in fiecare zi, incercau, si aproape reuseau sa ma convinga ca imi sunt ceva apropiat de o familie. Imi amintesc ca numai cand aveam aproximativ cincisprezece ani am inceput sa nu mai cred toate aberatiile pe care incercau sa mi le bage pe gat.
Revenirea la realitate din inconstienta destul de adanca in care am fost, mi-a indus confuzie. Mi-a luat un moment sa imi dau seama ca eu de fapt scapasem de la laboratoare odata si ca am fost capturata de oamenii care ma voiau moarta. Intrebarea care mi-a agravat nelinistea era ,,De ce mai sunt vie inca?". Din fericire sau din nefericire nu am mai avut timp sa imi bat capul incercand sa raspund deoarece o echipa de cercetatori cu mastile pe fata au intrat in sala de interogatoriu. Toti se uitau la mine cu o privire grava. Daca ma uitam atent puteam vedea si frica in ochii lor. Frica ma facea sa ma simt in siguranta.
Dupa o scurta pauza, unul dintre ei a facut un pas in fata ca sa se apropie de mine. Si-a dat jos cu incetinitorul masca, probabil pentru a mentine efectul dramatic pentru mine, desi era inutil. Eu stiam deja cine era. I-am recunoscut privirea psihotica plina de sentimente in conflict. El era. Acelasi cercetator care a fost prezent la absolut toate testarile si operatiile mele, acelasi cercetetor care ma tinea incuiata in camera identica acesteia, acelasi care m-a asaltat fizic si caruia i-am rupt mana la laboratoarele de ,,acasa". Desi nu am fugit de mai mult de cateva saptamani, schimbarea era evidenta in comportamentul lui si in limbajul gesturilor lui. Era clar ca a fost uimit de aptitudinile mele fizice si ca era pana intr-un anumit punct frica de mine, dar in privirea lui puteam deslusi o anumita superioritate. Asta a dat de gol ca ma cunostea mult prea bine si ca stia ca ma are la mana cu mai mult de un lucru. Tot ce speram era sa nu ma aiba la mana cu patru lucruri.
Toate gandurile si sentimente complexe ingreunau aerul, dar presiunea din camera venea dinspre cercetatori, deoarece daca eram sigura de un lucru era ca eu nu simteam nimic. Sau mai exact simteam totul. Simteam ciuda, imi era ciuda pe mine, pentru ca m-am lasat prada sperantei ca voi putea cu adevarat sa fac o schimbare odata pentru totdeauna. Simteam frica coplesitoare amestecata cu un sentiment asemanator cu dragostea pe care i-am purtat-o micutului experiment acum decedat, pe care nu credeam ca imi mai este posibil sa o simt. Simteam curajul pe care l-am capatat odata cu increderea in puterile proprii. Simteam obraznicia care ma indemna sa imi bat joc de cercetatori direct in fata lor. Si nu in ultimul rand simteam o mica scanteie de speranta care mi-a fost data de toate acestea la un loc. Inima si sufletul unui om nu poate duce toate aceste sentimente la un loc. Din cauza asta, creierul le numeste: nimic.
-Inevitabilul s-a intamplat, printesa. Ai plecat degeaba. Doar nu credeai ca poti cu adevarat sa scapi de noi, nu? a intrebat parand increzator incercand sa isi mascheze acea frica pe care deja o observasem.
-Spune ce vrei. Am scapat odata, a doua oara nu o sa mai fie atat de greu. Tehnologia poate avansa numai atat de mult, i-am scuipat in fata fiind curioasa de reactia lui.
O fractiune de secunda a fost o liniste deplina in sala. O ezitare. Apoi o durere arzatoare mi-a impuns obrazul, insotita de zgomotul de lemn rupt. Nu imi pasa cate bote urma sa rupa pe mine. Am scuipat sange pe papucii lui imaculati si am ras. Un hohot mai mult psihotic decat un ras de fiinta umana, daca ma intrebati pe mine, dar oricum a sunat, m-a satisfacut pe deplin. Am aflat exact ce voiam sa aflu.
***
Am fost aruncata intr-o celula intunecata, cu un exces de violenta, chiar daca nu m-am impotrivit deloc. Spre surprindrea mea, acea celula nu imi dadea sentimentul de familiaritate la care ma asteptam. Podelele erau surprinzator de calde si curate. M-am uitat in jur nedumerita incercand sa imi obisnuiesc ochii cu intunericul care devenea din ce in ce mai usor de patruns. In final am reusit sa disting tot ce era in celula. Cu falca in pamant, m-am uitat neincrezatoare la fotoliile din piele, covoarele de blana si masuta de lemn dur.
Nu aveam idee ce se intampla. Eram pe teritoriu strain si nu indrazneam sa fac vreo miscare. Mi se parea suspicios ca dupa o viata in care mi-au oferit conditii mult sub mediocre, conditii in care ei insisi ar fi murit, dupa o rebeliune ca a mea care le-a adus mari pierderi, sa imi dea conditi care, din cate am vazut, erau mai bune decat a multor alti oameni din zona pe care am apucat sa o explorez. Nu am miscat un timp si nu stiu cat as mai fi stat acolo in acea pozitie daca un glas barbatesc slab dar gros nu s-ar fi auzit chiar langa urechea mea. Barbatul si-a dres vocea.
Am tresarit si m-am dat doi pasi in spate. O silueta inalta si masiva a inceput sa prinda contur in fata ochilor mei. I-a luat cateva secunde sa ajunga la forma lui opaca. Cu groaza umplandu-mi fiecare colt, fiecare fibra, fiecare vena si artera din corp, am simtit cum imi cedeaza genunchii. O ameteala neobisnuita pentru mine mi-a incetosat gandirea. Am stiut in acel moment ca nu voi fi capabila sa uit senzatia pe care am simtit-o, cat voi trai, oricat as fi incercat sa o pierd in panza amintirilor.
Neparand sa imi considere reactia anormala, experimentul mi-a intins o mana cu intentia sa ma ajute sa ma ridic, dar cand i-am vazut piele verde si solzoasa cu unghiile lungi si ascutite nu m-am putut controla. Am simtit acidul arzandu-mi gatul. Un hohot de ras mi-a scapat printre buze urmat de suspine de plans, dar niocio lacrima. Nu am varsat nicio lacrima in acea zi.
***
Mi-a luat cateva ore sa ma pot uita la experimentul nebun si mai multe ore pana am putut sa ii adresez vreun cuvant. Cu fiecare privire pe care i-o aruncam amintirea micutului devenea tot mai proaspata in capul meu. Mi-am dat seama ca nu aveam dreptul sa fiu atat de socata, deoarece aveam toate informatiile de care aveam nevoie pentru a-mi da seama cum merg locrurile in geneza experimentelor, doar ca se pare ca mintea mea a avut nevoie de un soc ca acesta pentru a pune lucrurile cap la cap. Era logic. Odata ce Sean s-a dovedit a fi o incercare esuata, si poate chiar inainte de asta, cercetatorii m-au conceput pe mine si au luat-o de la inceput. Odata ce acest expereiment a reusit sa scape, au conceput un alt experiment, precedentul micutului, asta era sigur dupa varsta actuala a nebunului.
Gandirea logica nu ar trebui sa raneasca pe nimeni, dar pe mine ma ranea peste masura sa stiu toate astea. Sa stiu ce procedura bolnava au acesti cercetatori ce ne tin prizonieri si sa stiu ca cel mai probabil un alt experiment ca mine fusese deja inceput. Un alt nounascut urma sa aiba soarta noastra. Urma sa fie chinuit pentru tot restul vietii lui oricat de lunga sau scurta avea sa fie aceasta.
Cand intr-un final am incercat sa vorbesc cu colegul de celula nu am reusit la inceput sa scot numai niste silabe nearticulate, in timp ce un alt val de groaza ma asalta.
-Stiu, mi-a raspuns el cu o voce mai intelegatoare decat m-am asteptat.
-Imi pare rau, i-am spus.
In mare parte, discutia noastra in acea zi sau din ceea ce credeam noi ca a fost o zi s-a incheiat acolo.
In urmatoarele zile, discutiile noastre s-au lungit cu fiecare incercare, chiar daca era reusita sau esuata. Cu fiecare zi aflam tot mai multe despre acest Geko, seful nebun al armatei hibrizilor. Cu fiecare zi aflam din ce in ce mai multe motive pentru care eu si el mai eram inca in viata. Cercetatorii ne tineau in viata din doua motive principale: pentru a ne studia pentru noile lor experimente si pentru a ne tine departe de insula hibrizilor. Eram tratati bine si stam in conditii bune deoarece acestia voiau sa studieze interactiunile noastre intr-un mediu considerat de ei normal, chiar daca eram de fapt inchisi intr-o celula. Cu timpul intram intr-o rutina plina de confort in care nu ma mai prea gandeam la scaparea din acel loc sau la salvarea hibrizilor. Pana sa imi dau seama ca asta era exact ce voiau cercetatorii, a fost aproape prea tarziu.
Descoparirea care probabil mi-a salvat viata s-a intamplat intr-o zi ploioasa. Puteam auzii picurii de ploaie lovind acoperisul cladirii. Chiar daca incetul cu incetul Geko a inceput sa imi vorbeasca din ce in ce mai deschis despre secretele laboratoarelor, mi-am dat seama ca ocolea anumite subiecte pentru a nu ma soca, dar si pentru a nu se da de gol deoarece stiam amandoi ca eram monitorizati mereu de catre cercetatori. Dar in acea zi, am realizat ca nu era ceva inregula cu el deoarece s-a oprit brusc din vorbit cu mine prin limbajul nostru codat pe care il inventam si il invatam incetul cu incetul, pentru a fi capabil sa vorbim liberi. Si-a inclinat brusc capul intr-o parte incercand sa asculte ceva. Deoarece ambii am crescut cu instincte animale, am stiut exact ce facea de la inceput, asa ca am facut liniste. Incercam in acelasi timp sa ma comport cat mai normal pentru nu a trezi suspiciunea paznicilor.
Desi stiam ca nu era ceva in regula, ceva despre care eu nu aveam habar, reactia lui Geko tot a reusit sa ma ia prin surprindere. Cu fiecare secunda parea mai ingrijorat, solzii de pe corp ridicandui-se la aproape nouazeci de grade. Cunosteam comportamentul asa ca stiam ca era ceva foarte serios.
-Trei, a spus pe neasteptate facandu-ma sa tresar oricat de mult am inecercat sa imi reprim acea reactie.
-Normal ca trei, am spus razand pentru a distrage atentia.
M-am uitat la el nedumerita incercand sa il mai fac sa imi comunice ceva pentru a face lucrurile mai clare desi stiam ca s-ar putea sa nu reuseasca, cu toate camerele care ne inregistrau fiecare miscare.
-Panza freatica, comunicare, trei saptamani, a reusit sa imi comunice prin limbajul nostru codat.
Aata a fost branciul de care am avut nevoie pentru a iesi din starea indusa de acel loc.