Un miros puternic de medicamente mă face să strâmb din nas. Îmi vine să strănut şi mă chinui să-mi ridic mâna să o pun la gură, dar o simt ţintuita de marginea patului. mă forţez să-mi deschid ochii şi scâncesc când nu pot din cauza usturimii. Strănutul îmi părăseşte gâtul şi îmi deschid ochii instant.
Alb, e tot ce văd în faţa ochilor indiferent în ce parte mă uit. Îmi rotesc privirea în jur şi continui să clipesc des, având în vedere că lumina e mult prea puternică pentru ochii mei. Camera mea nu e albă, deci cu siguranţă nu sunt la mine acasă. Mă chinui să mă ridic în şezut dar continui să fiu ţintuită în pat de nişte fire ce se întind de o parte şi de alta a mâinilor mele. Panica mă cuprinde instant şi simt cum pereţii albi se strâng în jurul meu, sufocându-mă.Mă zbat să scap de firele ce-mi leagă mâinile şi în panica mea lovesc butonul mic şi roşu de pe marginea noptierei.
Respiraţia îmi devine din ce în ce mai sacadată şi corpul începe să-mi tremure. De ce mama dracului sunt într-un nenorocit, futut de spital? Câteva clipe mai târziu o asistentă, între două vârste, îşi face apariţia pe uşa camerei lăsând teamă şi îngrijorarea să-i învăluie chipul.
- Domnişoara eşti bine? Întreabă şi vocea ei blândă reuşeşte să-mi calmezi câţiva nervi.
- Cum, dracului, să fiu bine dacă sunt în spital? Îmi vărs nervi şi ea da dezaprobator din cap.
- O să-i chem pe părinţii tăi, spune şi de întoarce lăsându-mă de una singură din nou.
Inima şi-a revenit la ritmul ei normal şi şocul de mai devreme s-a diminuat considerabil, astfel că pot respira regulat. Continui să mă foiesc în pat încercând să mă ridic, dar firele ce mă ţin legată îmi interzic asta, lucru ce-mi readuce uşor, uşor fiecare nerv la viaţă, scoţându-mă din toate săritele. Ce mama dracului!
- Scumpo, vocea mamei mă opreşte din trasul de fire, ne-ai îngrijorat, spune şi se apleacă să m cuprindă într-o îmbrăţişare.
Mă las moale în braţele ei şi mă liniştesc, aşteptând să-mi dea drumul. Buzele ei se lipesc de fruntea mea şi-mi oferă mângâierea de care am nevoie. Îmi ridic privirea peste umărul ei şi dau cu ochii de tată, care mă priveşte la fel de îngrijorat că şi mama. Colin sta tăcut în tocul uşii, privindu-mă cu dragoste. Un zâmbet slab îmi încolţeşte pe buze atunci când vederea îmi este liberă până la el, răsplătindu-mă la rândul lui cu un zâmbet mare. Se aproprie cu paşi mari de mine şi mă trage în braţele sale, îmi trec mâinile în jurul abdomenului său şi îmi las capul să se odihnească pe pieptul său. Buzele lui îmi mângâie pielea de la obraz până la ureche, făcându-mă moale în braţele sale.
- M-ai speriat prinţeso, spune şi inima îmi tresaltă de bucurie.
- Ce am păţit? Întreb când mă retrag din îmbrăţişare.
- Ai cam uitat să mănânci domnişoară, tonul cicălitor al mamei îşi face apariţia făcându-mă să-mi dau ochii peste cap. Ai leşinat aseară la petrecere şi ei bine, acum eşti aici, adăugă şi zâmbeşte dulce.
- Doctorii spun că se poate să fi leşinat şi din cauza stresului, dar şi pentru că eşti slăbită scumpo, tata o completează pe mama.
Îmi duc automat privirea spre Colin care înghite în sec. Trebuie să rămânem singuri să văd ce a rezolvat cu Ross. Sper că nu a aflat cineva ceva, căci suntem ca şi terminaţi!
- Când pot pleca? Întreb după câteva momente de linişte.
- Imediat, spune asistenta de mai devreme intrând în încăpere. Părinţii tăi trebuie să semneze nişte acte şi apoi poţi pleca, adăugă şi le face semn alor mei să plece.
Răsuflu uşurată când îl văd pe Colin venind spre patul meu. Se aşează în faţa mea, astfel încât spatele său mare să ocupe întreaga vizibilitate de la uşă. Mâinile sale mari se aşează pe fata mea şi-n următoarea secundă buzele sale se lipesc scurt şi repede de ale mele, atingându-le abia în treacăt. Îmi dă părul de pe faţă şi îmi mângâie buzele înainte să repete mişcarea de mai devreme.
- M-ai speriat ca dracu, Channon, spune şi înghit în sec.
- Iartă-mă, murmur sfâşiată de durere.
Ochii săi abalștri mă privesc cu tristeţe, lacrimi mici şi cristalini, găsindu-se în colţurile ochilor săi. Inima mă doare să-l văd în starea aceasta. Nu am vrut să-l îngrijorez sau să-l fac să sufere. De acum o să am grijă ce mănânc, numai ca să nu-l mai fac să treacă prin ceea ce a trecut în noaptea aceasta.
- Colin, murmur ridicându-mi privirea, ce ai rezolvat cu Ross? Întreb şi el înghite în sec.
- Din toamnă nu o să mai fiu căpitanul echipei, spune şi zâmbeşte slab, şi momentan atât.
- Atât? Întreb intrigată.
- Mi-a spus să stau pe aproape, replică dând din umeri. Am încercat să-l conving că nu e adevărat ce a văzut dar mi-a zis că şi dacă e aşa el tot o să împrăştie bârfele, căci asta mi-ar distruge mie reputaţia şi implicit şi ţie, continuă şi furia i se citeşte în privire. A avut ciudă pe mine de când am devenit căpitan, deci acum a avut ocazia perfectă, adăugă şi mă strânge dintr-o dată în braţe. Nu plânge!
Înghit în sec şi-mi duc mâinile spre obraji mei, ştergând lacrimile de care nici nu aveam habar că şi-au făcut apariţia. Mâna mare a lui Colin se plimba pe spatele meu, făcându-mă să mă mai liniştesc. Suspinele mele învăluie camera şi mă simt vinovată că naiba. Din cauza mea, că am fost o fetiţă proastă şi răsfăţata Colin a pierdut ce era mai important pentru el şi pentru viitorul său, şansă de a avea bursa pe care o merită. Dacă nu o să reuşească la colegiu o să mă blestem toată viaţa, ştiind că din cauza mea a pierdut onoarea de a fi căpitan, după ce a trudit mai bine de doi ani la rând pentru a obţine locul.
- Colin îmi pare rău că ţi-ai pierdut locul de căpitan din cauza mea, spun şi îmi las privirea în jos.
- Hei, nu e încă pierdut, mai am o vară să mă mândresc cu asta, spune râzând încercând să mă înveselească.
O asistentă, mai tânără de data aceasta, îşi face apariţia pe uşa salonului infect în care am zăcut o noapte întreagă făcându-i semn fratelui meu să plece. Colin îmi oferă un zâmbet, specific lui şi iese pe uşă îngustă a salonului. Asistentă, a cărui nume e Marry, îmi zâmbeşte timid în timp ce mă deconectează de la aparate. Îmi întinde hainele cu care am plecat ieri de acasă şi părăseşte salonul, lăsându-mă de una singură în durerea şi grijile mele. Trag pe mine cu greu fusta roşie, şi bluza neagră, având impresia că mă sufocă. Dar nu hainele mă sufocă, ci grijile care se ascund în colţul inimii mele, făcându-mă să îmi plâng de milă şi să-i plâng lui Colin de milă..
Când mama îşi face apariţia pe uşa salonului îi zâmbesc timid şi fac paşi mari în direcţia ei, fără să spun ceva. Nu am curajul necesar să deschid gura, căci ştiu că aş scoate pe gură numai cuvinte anapoda, cuvinte care îmi îmbrăca la fiecare secundă şi respiraţie, inima într-o mantie întunecată de vină şi regret.
Păşesc apăsat pe holul spitalului cu părinţii în urma mea. Colin nu e pe nicăieri, deci cel mai probabil e la maşină aşteptându-ne.. Aşteptările mele se adeveresc când văd maşina de un negru, lucios, aşteptându-ne exact la ieşirea din spital. Părinţii mei urcă în spate, iar eu ocup locul pasagerului. Îmi las capul să se sprijine de geam şi-mi închid ochii. Respiraţia mea se loveşte de geamul maşinii, aburindu-l. Îmi trec degetele în joacă peste partea aburită şi desenez o inimioară mică cu un „C" în ea. Zâmbesc timid când simt privirea lui Colin asupra mea, după care trec cu mâna ştergând orice urmă a desenului. Mama discuta, destul de aprins, cu tata în spate şi în ciuda faptului că sunt curioasă nu mă prea obosesc să ascult, căci acum am alte griji pe capul meu.
Trebuie să vorbesc cu Ross, fără să ştie Colin, să fac cumva că cel care trage ponoasele aici să fiu eu şi nu Colin, căci el nu merită să sufere din cauza faptului că eu am fost încăpăţâna ca dracu. Când maşina se opreşte la semafor, mâna lui Colin se duce spre umărul meu, strângându-mă uşor. Îmi mimează pe buze un „o să fie bine", aţintindu-şi mai apoi privirea asupra drumului. Mâna mamei se aşează şi ea pe umărul meu şi mă întorc spre ea, zâmbindu-i. Nu aş vrea să o îngrijorez mai mult decât e cazul, căci ştiu că în pofida faptului că nu a spus prea multe, ar avea multe să-mi spună. De la grijile ce i-au măcinat sufletul, până la cicălelile care nu au cum să existe.
Jumătate de oră mai târziu, mă găsesc păşind afară din maşină şi înaintând pe aleea casei. Intru în casă şi mă descalţ, lăsând papucii aiurea pe podeaua holului. Înaintez cu paşi mici spre scări şi mai apoi spre camera mea, tresărind de fiecare dată când tălpile mele calde ating parchetul mai rece ca un sloi de gheaţă.
- Schimbă-te şi în jumătate de oră să fi la masă, mama spune odată ce intră în casă.
Îmi pun mâna pe balustradă şi mă întorc astfel încât să o pot să o privesc. DEschid gura să protestez dar îşi ridică palma făcându-mi un semn subtil că ar fi destul de indicat pentru mine dacă nu comentă. Pufăi nemulţumită şi dau aprobator din cap, fără să mai comentez.
- Şi tu Colin, treci şi ajută-mă, spune şi las un chicot să-mi scape.
Urc scările, sprijinindu-mă de balustradă, simţindu-mă în continuare la fel de slăbită ca şi atunci când m-am ridicat de pe patul spitalului. Intru în camera mea şi încep să scap de hainele care par că se strâng tot mai tare în jurul meu, devenindu-mi incomode. Simt nevoia să fac un duş, dar oboseala e stăpâna peste mine aşa că mă rezum la a mă schimba în pijamale şi de a coborî din nou.
Când intru în bucătărie masa este deja pus, iar cei trei mă aşteaptă cu zâmbetul pe buze. Mă aşez la locul meu la masă şi îmi aplec privirea spre farfurie imediat după ce le spun poftă bună. Ochii mi se fac ca de broască când văd cele trei şniţele de mărimea unei palme şi cartofii pe farfurie, plus nelipsita salata din bolul din fata farfuriei mele.
- Nu o să mănânc atât nici moartă, spun şi strâmb din nas.
Ochii fulgerători ai mamei sar instant asupra mea, făcându-mă să înghit în sec. Deschid gura să protestez dar mama e mai rapidă, vorbind înaintea mea.
- Channon, tonul său tăios mă face să-mi dau ochii peste cap. Nu ai să te ridici de la masa asta până nu termini tot ce ai acolo, continuă.
Deschid din nou gura să vorbesc dar deja îşi mută privirea de pe mine, dându-mi clar de înţeles că şi dacă am ceva de spus, va fi degeaba. Acum, chiar dacă nu vreau să recunosc cu voce tare, îmi este foame, chiar foarte foame, dar nu îmi permit să mănânc atât, căci în ritmul acesta mă voi îngrăşa mult şi din câte îmi amintesc eu, vine vară, nu iarna.
Douăzeci de minute mai târziu, mă chinui să bag ultima bucăţică de şniţel şi ultimul cartof în gură. Îmi simt stomacul explodând şi fălcile mă dor de la cât am mestecat. Nu o să mai mănânc atât, altă dată în viaţa mea. Când reuşesc să înghit şi ultimele bucăţi, mama mă priveşte mândră. Se aproprie de mine şi-si lasa buzele se se odihnească pe tâmpla mea. O ajut să strângă masa şi mă îndrept cu paşi repezi spre camera mea, până nu îi vine idea că ar trebui să mănânc şi deşert.
Tunele mă însoţesc în timp ce merg spre camera mea, la fel şi fulgerele care se reflectă uşor prin geamurile sufrageriei. Intru în camera mea şi trag perdele în larg, lăsându-mi vizibilitate perfectă spre imaginea de afară. Stropii de ploaie se izbesc cu putere de geamul meu, revoltându-se sau încercând să se scurgă până la pământ. Lumina fulgerelor învăluie întunericul din camera mea, făcând umbre pe pereţii acesteia şi făcându-mă să zâmbesc în colţul gurii. Ador furtunile!
Mă întorc pe călcâie şi ies din camera mea, făcând câţiva paşi spre camera lui Colin. Bat la uşă şi intru înainte să-mi răspundă. Imaginea ce mi se oferă mă face să înghit în sec, dar mă opresc din avea gânduri necurate când realizez că şi el, la fel ca şi mine, priveşte spre tabloul mirific de afară.
- Colin, murmur şi se întoarce spre mine trăgându-şi tricoul peste piept. Vrei să dormi cu mine? Întreb.
Da aprobator din cap, aşa că fac câţiva paşi în direcţia lui şi îl prind de încheietură, trăgându-l după mine în camera mea. Îl urmăresc cu privirea cum se aşează în pat şi eu mă aplec sub pat, pentru a-mi scoate laptopul. Intru pe youtube şi caut melodia " Caught out in the rain" De la Beth Hart şi o pun pe replay. Braţele sale mă trag într-o îmbrăţişare strânsă în timp ce nasul i se afunda în părul meu. Îmi fixez privirea spre geam şi urmăresc imaginea de afară, până când îmi simt pleoapele că de plumb, iar atunci mă las să alunec uşor spre lumea viselor.
***
După o săptămână şi jumătate:
- Mamă, mă duc la piscină, strig când cobor scările dar nu e nici naiba să-mi răspundă.
E joi, a trecut o săptămână şi jumătate de la incidentul cu spitalul. O săptămână şi jumătate de când am stat doar în casa din cauza vremii nenorocite, o săptămână şi jumătate de când sunt în vacanţă şi nu am făcut nimic pentru că, să o citez pe mama „trebuie să te pui pe picioare scumpo, ai slăbit ca naiba". Ei, şi dacă am slăbit ca naiba, într-o săptămână şi jumătate m-am îngrăşat ca naiba..
Îmi îndes prosopul în geantă mare şi neagră, de plajă şi ies pe uşa casei fără să mai aştept vreun răspuns. Anna mă aşteaptă în faţa porţii şi îi zâmbesc timid înainte să mă întorc cu spatele sore şi să încui uşa. O strâng puternic în braţe, după care ne continuăm drumul spre piscina ce se afla la câteva străzi distanţă de casa noastră.
- Care a fost faza cu Ross până la urmă? Întreabă Anna după câteva momente de linişte. Şi cum mai eşti cu Adam?
Întrebările ei mă fac să strâmb din nas, căci nu prea am răspuns la ele. Relaţia mea cu Adam e, la fel ca întotdeauna, eu mă fac că uit momentul de la petrecere el continuă să se mintă că există. Colin îmi spune să mă prefac în continuare că sunt cu el, căci chiar dacă Ross ne-a lăsat în pace sunt şanse să pună ceva la cale, dar eu tot nu fac ce spune el, căci nu-mi place idea de a-l înşela. De Ross, nu mai ştiu nimic, în ciuda faptului că aş vrea să ştiu. E plecat în veşnica să excursie cu părinţii săi de la început de vară, deci până să vină de acolo nu pot să iau situaţia în mâinile mele şi să vorbesc cu el.
- Nu am idee, răspund după ce mi-am pus gândurile în ordine. Şi cu Adam sunt ok, spun şi ridic din umeri, a tot venit pe la noi, adaug şi ea zâmbeşte dulce.
Îmi scot portofelul din geantă când ajungem la intrare. Îmi plătesc biletul, Anna urmându-i gestul. Intrăm şi toate privirile se întorc spre noi. Fac paşi mari spre baldachine şi-mi las lucrurile în unul dintre ele, după care îmi întind prosopul pe şezlongul din faţa lui. Mă dezbrac de rochia de culoarea untului şi mă aşez pe şezlong, lăsând soarele să-mi răsfeţe fiecare părticică de piele. E deja vara şi eu sunt mai albă ca brânză sau că spună laptelui proaspăt.
- Domnişoară, spune un chelner făcându-mă să-mi trag ochelarii mai in jos pe ochii pentru a-l vedea mai bine. Acest suc este al dumneavoastră, spune şi îmi întinde un cocktail mai degrabă.
- Dar nu am comandat nimic, spun şi mă încrunt.
Privirea mi se întoarce spre locul unde ar trebui să fie Anna, încercând să-i cer explicaţii dar cum nu o găsesc mă rezum la a pufăi nesimţita. Chelnerul lasă tava pe măsuţa dintre şezlonguri şi se face nevăzut. Scanez împrejurimile după Anna şi o găsesc socializând cu un brunețel bine făcut pe marginea piscinei. Ridic din umeri şi-mi întind mâna după pahar, având în vedere că îmi simt gâtul uscat. Sorb câteva guri, bucurându-mă de lichidul răcoros ce-mi mângâie gâtul. Mă înclin să las paharul şi privirea îmi cade pe foaia împăturită de pe colţul tavii. Îmi întind mâna spre ea şi tresar când văd scris cu litere mici şi caligrafic „Pentru Channon". Dacă asta e o farsă din partea Annei, o bag cu capul sub apă.
Despătur hârtia şi inima îmi sare peste câteva bătăi când văd cuvintele înşiruite în centrul foii. Îmi duc mâna spre inima, încercând să potolesc bătăile dar asta nu se întâmplă.
Ochii mi se măresc şi las un icnet să-mi scape printre buze, înainte să mă ridic şi să gonesc spre baie cu lacrimi în ochi!
***
Păi acesta este noul capitol. În ciuda faptului că nu ar trebui să fiu entuziasmată ca o să ajung la final, sunt ca naiba pentru că de abia aştept să vă arăt epilogul acestei cărţi.
Dar până atunci, vă aştept părerile!
Pupici!