Rădăcini
Ciudat cum uneori devii atat de profund incat te poti confunda cu un strop de roua, curgand ca o lacrima de undeva din ochii orizontului, pe linia ce imparte cerul in doua. Iti ia milioane de ani sa atingi pamantul, desavarsirea, timp in care parcurgi tot spectrul de culori al Universului in bataile de raze solare, lunare, stelare... ca o picatura de Nimic pe varful pensonului unui zeu gata sa te transforme oricand intr-o picatura de rosu, verde, albastru sau galben, apoi intr-un amestec fara sens de mai multe culori, moment in care te paraseste. Aluneci obosit si atingi solul, realizand ca mainile zeilor te-au facut mult prea complex ca sa poti suporta banalitatea lumii de jos...
... Si sentimentele lumii de jos... Fiecare culoare cu sentimentul sau, cu trairile sale, iar atunci cand le parcurgi pe toate, slabe sanse sa iti mai ramana ceva necunoscut inimii. Intre luminile seci ale firelor de nisip realizezi ca insemni mult mai mult decat toata lumea de jos la un loc, ca reprezinti un colt real de Univers trimis undeva in recunoastere intr-o lume paralela... dar total paralela cu orice simt al realitatii. Si in zadar incerci sa ii inveti pe ceilalti realitatea ta, nu vor intelege. Majoritatea au uitat sa creada in zei, le-au uitat numele si insusirile divine... Nu era Cerber fiul Meduzei ? Nu... acela era Pegas... Mai conteaza ? Nu, atata timp cat existi si ai siguranta ca vei exista pana te vei plictisi de existenta. Nu murim decat la cererea noastra.
Dar ce minte, oricat ar fi ea de rasarita, sa inteleaga in lumea de jos ? Probabil gravitatia apasa atat de puternic asupra crestetelor fiintelor incat creierul li se atrofiaza intr-o mare masura, astfel ele neputand fi capabile sa perceapa veridicitatea informatiilor venite de undeva de sus, din spatiu, din nori, ori pur si simplu... de Undeva. Ecranul mintii lor nu ar putea arata imaginea descrisa in cuvinte de buzele tale. Cine sa vada ca dincolo de cercul ce ii inconjoara exista lumi in care inimile au aripi si pot zbura departe de sicriul imbacsit al pieptului unde ar avea toata sansele sa putrezeasca in nestire ? Exista nori facuti special pentru ca privirile sa poate dansa printre ei, sa le poata explora fiecare coltisor de infinitate alba si dulce ca zaharul scurs de pe acadeaua linsa de o fetita cu chip de ceara si ochi de intuneric...
... Acolo unde apele, oricat de adaci si de involburate, nu te ineaca, acolo unde focul, oricat de rosu si de pasionant, iti mangaie tesuturile fara sa le arda, de Acolo vin eu. Si astept cu nerabdare sa ma intorc... in realitatea mea imaginara, in lumea din interiorul meu.
Cand vei avea curajul sa deschizi adevaratii ochi cu care te-a inzestrat natura, atunci ma vei putea vedea in intreaga mea splendoare, atunci vei fi capabil sa dai de-o parte gluga de praf si intuneric care imi acopera razele de luna emanate de par si adancimea ochilor care au inecat si inca mai ineaca zeci de corabii pierdute in pustiul rece al urii. Tot ce are legatura directa si mai putin directa cu mine este divin. Sa ma urasti... nu vei reusi Niciodata... sa ma iubesti... si mai Imposibil de realizat. Insa sa ma cunosti...
... E de ajuns sa imi atingi mana dreapta cu sufletul si sa nu te infiori cand vei fi strabatut de sagetile racelii mele fizice. Vei fi una cu mine cand vei invata sa ma simti in interior. Atunci cand, dupa ce te-am fermecat cu zambetul meu dulce, putin acrisor, cu varful limbii mele jucause ca rafalele de vant pe crestele de ceata ale muntilor, cu moliciunea trupului meu invaluit de pasiune si candoare pana in cele mai ascunse celule ale epidermei, cu glasul meu imprumutat din profunzimea valurilor marii... Atunci cand, dupa ce iti voi pune inainte ochilor si a sufletului toate frumusetile Universului, ma voi transforma in Noapte... ochii mei vor deveni o ceata umeda si stearsa, buzele mele obosite, palide, limba mea seaca, trupul meu aspru, rigid, mainile mele descarnate de lumina... Atunci cand vei simti transformarea aceasta brusca cu ochii sufletului si ai mintii si totusi vei avea curajul sa ma iei in brate, sa ma saruti si sa ma accepti... Atunci vei fi al meu... si pentru o secunda de infinitate, voi fi a ta... Ma vei simti pana in maduva intunecata a inimii tale, pana in globulele sangelui tau, ce incet... foarte incet... va curge peste pieptul meu, intr-o imbratisare a senzatiilor fierbinti si la fel de trecatoare ca ceara topita... Vei fi al meu pe veci... Voi fi a ta o secunda...
In imensitatea lumii mele totul este divin, nu exista pacate facute cu voie, sau fara de voie, cu gandul, sau cu fapta, ori cuvantul, impotriva zeilor, ori a fratilor tai... In lumea mea ura este la fel de dulce si adanca precum iubirea, indiferenta nu exista, durerea este baza fericirii... In lumea mea... Totul este al tau, dar Nimic nu iti va apartine vreodata.
Tot nu ai puterea sa imi atingi aripile de adancime intunecata ? Te sperie sangele ce isi face albie printre firele de puf ingeresc si printre depresiunile lasate pe alocuri de pielea mea incretita de gheata tristetii vesnice ? Nu ai vrea sa il gusti ? Sa iti contopeti saliva cu profunzimea lichidului meu rosu divin intr-un sarut lent si apasat de gravitatia dependentei de dragoste, dependentei de « mai mult », « mai adanc », « mai lent »... Ti-e frica de mine ? De trupul meu aparent rece ? De ochii mei ireali si de degetele mele lungi si albe... ? Ti-e frica... ?
Un parfum de sare oceanica se raspandeste in jurul gatului tau, iti urca curba maxilarului si iti asterne o perdea din panze de paianjen pe irisul dulce al ochiului... Te invaluie... Iti mangaie lobii urechilor si iti danseaza pe sensibilitatea timpanelor... Iti patrunde teasta si iti excita creierul infierbantat de teama, de durerea de a fi prins in inchisoarea neputintei... de dorinta de a scapa, de a-ti smulge viata din mainile invizibile ale soaptelor revarsate de buzele mele amare... Fugi daca poti... in intunericul lumii de jos, sau alearga pe linia orizontului in bratele zeilor, pe genunchii lor, roaga-te puterii lor divine sa te salveze de... dragoste... de prea multa si prea necontrolata dragoste... Crezi ca iti iubesti existenta, minunata cutie cu vise si sperante de desavarsire, de absolut... Pretioasa senzatie de traire intensa, de recunostinta atunci cand iti strapungi linia indrazneata a venelor pentru a-ti admira puterea vietii curgand prin bratele tale scaldate in pacatul de a-ti dori prea mult de la lumea de jos. Fugi de iubirea pe care ti-o port, caci nimeni nu te-ar putea dori mai mult decat papilele mele infometate de suflete fragede, naive, curate... Fugi de bratele mele, de singurele atingeri care te-ar putea face sa zbori apoi sa cazi... atat de misterios, de profund, de unic... inapoi in mine. Caci din mine vii... Cu acordul meu te-ai nascut, in mine te vei intoarce. Iti voi vinde sufletul unui alt trup material cand ma voi fi saturat sa te mangai si sa te alint cu privirile mele de tanara indragostita dupa atatia ani de absenta din lumea pasiunii, dupa atatia ani de cautari... Te-am gasit... Dar ti-e frica de prea multa dorinta pe care o starnesc in tine... Si totusi stii si te bucuri la gandul ca te voi prinde odata, inaintezi spre infinitatea sanului meu fara sa-ti dai seama de ce... fara sa stii ce cauti ori ce vei primi. Vii tot mai aproape de mine, fiindca sangele meu te-a hranit in toti acesti ani, fiindca esti o bucatica din Universul durerii mele, fiindca esti Eu. Te pot face nemuritor pentru o secunda in schimbul sufletului tau pe care il voi da mai departe la un moment dat. Nu-ti doresti acea secunda ?
Te vei intoarce in mine, fiindca eu te-am adus luminii, eu te-am lasat sa aluneci pe scena vietii din virginitatea zarii, eu te-am pictat cu talent de zeita, in versuri de muza... Imi apartii mult prea mult ca sa poti alerga undeva departe de mine. Privesti cu ochii mei si imi folosesti inima pentru a simti. Esti prea mare pentru a te ascunde si prea mic pentru a-mi rezista. Nu esti tu si nu esti liber daca nu sunt eu acolo sa iti umplu raceala noptii cu vise, cu mangaieri total impotriva vointei pure divine si cu dorinte de placere infinita. Te-as lega cu un fir aspru de vant, ti-as strivi vena vietii cu un nod de stropi picurati din ceata... dar te las sa vii singur la mine, sa te tarasti umil pana la tacerea buzelor mele si sa ma implori sa iti soptesc un val de imbratisari. Te las sa plangi cu lacrimile mele si sa suferi cu sufletul tau inecat in pieptul meu. Te las sa... fii Tu pana cand iti vei da seama ca in realitate esti... Eu.
Si asa voi face cu fiecare fiinta in parte. Am miliarde de milenii la unghia degetului mic pentru a va lasa sa va convingeti singuri, impingandu-va in vise spre adevar... ca in fiecare dintre voi, cei mici si indrazneti, cei plini de sine, de prea multa incapatanare si ingamfare... Ca in fiecare dintre voi exista o Moarte. O Moarte care va naste, va hraneste cu laptele ei dulce si otravit stins cu sange, va adora si va uraste in acelasi timp... o Moarte dupa care alergati, de care va indragostiti ca niste adolescenti prosti... o Moarte care va domina, va excita, va mangaie... o Moarte care isi infige ghearele de sticla in sufletele voastre apoi le ridica deasupra focului pacatului si va arde, va mananca... o Moarte in care va intoarceti... o Moarte doar a voastra, doar pentru voi... un absolut al placerii de a trai si a iubi in durere...
O Moarte... in voi toti...