GΣΠΣ

Epilog

Pășesc cu teamă pe holul înconjurat de celule. Mă uit în stânga și în dreapta, studiind deținuții, dar îmi întorc rapid capul în momentul în care se uită și ei la mine. Poate n-a fost o idee bună să vin aici. Poate ar fi trebuit să plec din oraș imediat după ce-am vorbit cu Ian. Dar, dintr-un oarecare motiv, am ținut neapărat să-l văd și pe el.

Poate pentru că e ultima piesă care mă ține legată de trecutul meu. Poate vreau să mă eliberez. Așa că da, nu e o mișcare prea înțeleaptă că am venit aici, dar nu mai pot da înapoi. Nu când sunt din ce în ce mai aproape de celula lui.

-- Te-ai pierdut, fetițo? -- aud vocea unui bătrân cum mă întreabă.

Nu mă uit înspre el. Paznicul mi-a spus clar să nu interacționez cu ceilalți deținuți fiindcă unii din ei sunt periculoși. Sunt convinsă că bătrânul ăsta face parte dintre ei, așa că îmi văd de drum, fără să-i acord atenția pe care o caută.

Când, în cele din urmă, ajung la persoana pe care o căutam, mă opresc în fața celulei și mă uit la el. Nu s-a schimbat de când l-am văzut ultima dată. Atâta că nu mai e îmbrăcat cu hainele lui negre obișnuite și cu jacheta de piele, ci, în schimb, are pe el o salopetă de culoare portocalie, care, după cum pot observa, nu i se potrivește deloc. Negrul îi scotea în evidență părul alb și îi accentua culoarea ochilor. Însă, portocaliul nu are aceeași putere. Dimpotrivă, culoarea e atât de fosforescentă încât îi ascunde în totalitate părul.

Stă cu spatele la mine, meșterind ceva, dar nu-mi pot da seama ce. Curajoasă, mă apropii mai tare de celulă și-mi prind mâinile de gratii. Mă uit la el câteva clipe înainte să vorbesc, dar, spre surprinderea mea, el e cel care dă glas cuvintelor:

-- Mă gândeam eu că vei veni la mine înainte să pleci. --

Încremenesc, strângând gratiile mai tare.

-- De... De unde știi că plec? -- îl întreb, neputând să-mi ascund mirarea din voce.

Aștept puțin, după care îl aud din nou:

-- Știu că pleci, exact cum am știut și în ce oraș ești. E o șmecherie de-a mea, la fel și visele pe care ți le-am generat. --

-- Poftim?! --

De data aceasta se întoarce spre mine și atunci îi pot vedea zgârietura de pe față. Nici nu vreau să mă gândesc cum a căpătat-o. Îmi cobor privirea și realizez ce are în mână. Un cuțit. Înghit în sec și decid să nu-i acord importanță. Trebuie să știu ce-a vrut să spună prin "șmecheriile lui".

Îl văd rânjind și-și trece degetele peste lama cuțitului. Probabil încearcă să mă sperie, având în vedere că m-am uitat cu teamă la cuțit. Dar, sincer, ăsta e ultimul lucru pe care i l-aș mărturisi.

-- Spune-mi ce voiai să zici prin asta, Nathan. -- îi cer, punând accent pe numele lui.

-- Ah, nerăbdători suntem noi, nu-i așa? --

Se ridică și vine spre mine. Nu știu de ce, dar mă trezesc că stau nemișcată, având privirea fixată pe el. Sper doar să nu-și dea seama că am plâns. Sau poate deja o știe și pe asta.

-- Să spunem că am anumite abilități pe care un om obișnuit nu le are. -- îmi spune el.

-- Abilități? Și care ar fi acelea? --

Rânjește din nou și cred că dacă mai face asta încă o dată am să-i dau un pumn în fața aia de păpușă Ken. Oricum, nu scrie nicăieri că nu poți face asta unui deținut și nici paznicul nu mi-a spus să n-o fac. În plus, nu e ca și cum n-ar merita-o majoritatea din ei.