GΣΠΣ

Tipul cu păr alb

Nu știu unde mă aflu. Totul e prea încețoșat pentru a-mi da seama. Încerc să disting locul sau măcar niște obiecte, dar fără sens. Nu recunosc nimic. Mă uit împrejur și văd o ușă, așa că mă îndrept spre ea și o deschid.

Dintr-o dată, imaginea din fața mea se clarifică. Sunt pe un hol, iar încăperea din care am ieșit e un dormitor. Ce se întâmplă? În a cui casă mă aflu? Continui să merg pe hol până ajung în sufragerie. Totul din casa asta e nemișcat, ca și cum lucrurile n-au mai fost atinse de foarte multă vreme.

Cercetez camera și îmi pun un deget pe măsuța de cafea. Îl duc în fața ochilor și bănuiala mea se adeverește, pentru că văd o dâră mare de praf. Mă întreb ce s-a petrecut aici și unde sunt proprietarii casei?

Îmi șterg degetul de bluză și observ că sunt în pijama. Deci, asta înseamnă că visez. Nimic din ce văd nu e real. Dar atunci, de ce când ating lucrurile e ca și cum chiar aș fi în casa asta? Probabil că ăsta e farmecul viselor. Te fac să crezi că tot ce vezi e realitate și complet logic, dar, în momentul în care te trezești, realizezi că tot ce-ai visat a fost lipsit de sens. Cu cât analizezi mai mult visele, cu atât îți dai seama că sunt o harababură totală.

Deci da, poate acum totul are sens pentru mine, dar când mă voi trezi, nu va mai avea. Oricum, asta nu înseamnă că nu mă pot lăsa purtată de visele generate de subconștientul meu.

Așa că admir în continuare casa, până ajung la o bibliotecă plină cu cărți. Iau câteva și le deschid pentru a citi niște fragmente, după care observ niște fotografii pe unul din rafturi. Una din ele îmi atrage atenția în deosebi, așa că o apuc pentru a mă uita mai bine. Mai că o scap din mâini în secunda în care văd cine e în fotografie: O femeie și un bărbat, amândoi bruneți și cu niște zâmbete largi pe față, și eu, aflându-mă în mijloc. Numai că acolo eram și eu brunetă, spre deosebire de acum, având părul de un roșu spre roz.

Ăștia sunt oare părinții mei? Iar dormitorul din care am ieșit e camera mea? Simt cum lacrimile își fac loc pe fața mea, iar eu le las. De ce n-au venit să mă caute? Nu mă iubesc? Nu, judecând după zâmbetele pe care le afișează în toate pozele, mă iubesc. Dar atunci, care e motivul? Oare mă cred moartă? Și dacă da, de ce nu mi-au căutat cadavrul? Trebuia să fi auzit ceva de la ei, orice. Dar n-am auzit nimic. Absolut nimic.

Ceea ce mă duce la gândul că... Poate sunt morți? Sper că nu, pentru că m-ar durea inima să știu că ei nu se mai află printre noi. Dintre toate persoanele din lume, părinții mei sunt singurii care îmi pot aminti cine sunt. Nu, refuz să cred că au murit. Sunt sigură că se află acolo, undeva, și încearcă să mă găsească. Poate că de aia am și  visul ăsta. Poate creierul meu încearcă să-mi transmită că părinții mei mă caută și că n-au renunțat la mine. Asta ar fi singura explicație.

-- Știi, tot mă întreb: Oare când o să renunți la prefăcătoria asta? -- se aude o voce masculină în spatele meu.

Speriată, mă întorc cu fața la el. Împietresc atunci când îi întâlnesc privirea rece ca gheața și, în același timp, sunt fascinată de părul lui alb. Mă uit în jur și deduc că totul e din nou încețoșat. E din cauza prezenței tipului ăstuia?

Îl fixez din nou cu privirea și încerc să-mi dau seama ce-aș putea spune, dar apoi îmi amintesc vorbele lui. Ce prefăcătorie? La ce se referă? Și, până la urmă, cine e el? Pun fotografia înapoi de unde am luat-o și îmi așez mâinile în sâni. Din moment ce el nu mai spune nimic, decid să o fac eu:

-- Ce prefăcătorie? --

Niciun răspuns. Bine, tipul ăsta chiar e ciudat. Ce e în neregulă cu el?! Tot ce face e să stea în pragul ușii și să se uite la mine cu o privire care, dacă ar putea, m-ar ucide.

-- Ok, visul ăsta devine prea ciudat. -- gândesc cu voce tare.

Mă cutremur atunci când îl aud că râde. Nu că ar fi ceva cu râsul lui, ci pur și simplu prezența lui, aici, în visul meu, mă intimidează. Și, totuși, de ce apare în visul meu? Nu e ca și cum l-aș mai fi văzut vreodată. Și atunci mă opresc. Poate l-am mai văzut. Poate chiar îl știu.

-- Ne cunoaștem? -- mă trezesc că-l întreb.

Se oprește din râs și adoptă din nou privirea ucigătoare. Perfect. Fără să vreau, fac câțiva pași în spate în momentul în care îl văd că se apropie de mine. Simt cum spatele atinge biblioteca.

Tipul cu păr alb nu se oprește până nu se poziționează în fața mea. La fel ca Ian, și el are o înălțime foarte mare. Asta, ori eu sunt prea scundă. Abia îi aud vocea atunci când îmi zice:

-- Poate că ai scăpat de mine în noaptea aia, dar n-o să mai ai norocul ăsta data viitoare. Și, în caz că te întrebi, nu, nu e o amenințare, e o promisiune. --

Inima mi-a luat-o la goană, duduindu-mi tare în piept. Gura mi-e uscată, iar ochii îmi sunt mari cât cepele. Am nevoie de câteva momente pentru a înțelege semnificația cuvintelor lui. Ai scăpat. Ai noroc. Data viitoare. O promisiune. Toate astea îmi dau de înțeles că...

-- Tu ești cel care m-a împușcat? -- îl întreb cu o voce aproape șoptită.

Îi simt respirația pe gâtul meu, ceea ce îmi face pielea de găină.

-- Ești incredibilă. Tu chiar crezi că o să mai pic în plasa ta, Mack? După toate astea, tu încă mai crezi că sunt un idiot?! --

Acum, pe fața lui se citește furia. Cine e? Ce i-am făcut? Și de ce e așa nervos pe mine? Dau să spun ceva, dar mă opresc atunci când ridică mâna pentru a mă reduce la tăcere.

-- Nu. Nu spune nimic. Nu-ți mai pot suporta nici vocea. Oricum, doar atât am să-ți zic -- ridică un deget spre mine -- Te voi găsi și te voi face să plătești pentru ce-ai făcut. --

Și cu asta, dispare. Mai rămân câteva clipe acolo, după care mă trezesc. Mă ridic din pat și mă uit în jur. Sunt în apartamentul lui Valerie. Scot un sunet de ușurare când realizez că totul a fost doar un vis. Un vis urât, dar care s-a terminat.

Mă uit la ceasul de pe noptieră și văd că e ora 4 dimineața. Îmi dau seama că nu voi mai putea dormi, așa că îmi croiesc drum până la bucătărie și îmi fac o cafea. În timp ce aștept să fie gata, mă sprijin de blat și mă gândesc la vis. Oricât aș încerca să mi-l alung din minte, e în zadar.

Și, pe lângă asta, ceea ce mă neliniștește cel mai tare e că, deși m-am trezit, visul mi se pare în continuare real. Mult prea real. Sunetul pe care îl face aparatul mă aduce din nou cu picioarele pe pământ, așa că clipesc de câteva ori și îmi torn cafeaua în cană.

Orice a reprezentat visul ăla, a fost doar un vis și e mai bine dacă nu mă mai gândesc la el.