GΣΠΣ

Vinovată

Următoarea zi mă trezesc mai repede decât am plănuit. Văd că Ian mi-a pus niște haine pe marginea patului, așa că le iau și mă îmbrac. Mă întreb de unde are Ian haine feminine, dar prefer să nu mă gândesc câte fete au venit aici și și-au lăsat hainele, așa că îndepărtez gândul.

Mă îndrept spre bucătărie și simt mirosul plăcut de omletă. Mațele mele își fac de cap, ceea ce înseamnă că îmi e foarte foame. Când intru în bucătărie, sunt surprinsă să-l zăresc pe Ian, cu un șorț galben cu floricele, pregătind micul dejun. Îl aud fredonând ceva, dar nu-mi dau seama ce.

Mă apropii încet de el, pentru a nu-l speria. Când ajung în dreptul lui, studiez omleta, după care mă uit la el. E cu spatele la mine, făcând o salată. Îmi dreg glasul. Ian se întoarce spre mine și îmi zâmbește. Îi răspund la zâmbet.

-- Hey. -- mă întâmpină el.

-- Hey. --

Se scarpină în cap, după care se întoarce spre blat și continuă să amestece salata.

-- Am crezut că vei dormi mai mult, iar acum s-a stricat surpriza. -- îmi zice el.

-- Ei bine, mă pot preface că n-am văzut nimic. -- propun eu.

-- Mda, nu funcționează așa. --

Văd cum îi apare veșnicul lui rânjet, ceea ce mă face să mă liniștesc fiindcă nu e supărat.

-- Păi, având în vedere că ți-am distrus surpriza, ce-ar fi să te ajut și eu? -- îl întreb.

-- Sincer, nu e o idee rea. --

Zâmbesc, după care mă ocup eu de salată, în timp ce Ian termină de făcut omleta. După câteva minute, suntem așezați la masă și mâncăm în liniște. Trebuie să recunosc, Ian e un bun bucătar. Oare a învățat să gătească singur, sau ajutat de cineva? Apoi îmi amintesc șorțul pe care l-a purtat. Părea un șorț de fată.

-- Ian. -- îi atrag eu atenția.

Ian își ridică capul și se uită la mine, așteptând să continui. Nici nu știu ce-aș vrea să-i spun. Dar nu mai pot da înapoi acum, așa că decid să-l întreb:

-- Te-a învățat cineva să gătești? --

Expresia feței lui Ian se schimbă într-o clipă. Se pare că iarăși n-am ales întrebarea potrivită. Mă aștept să nu-mi răspundă, dar, spre mirarea mea, îi aud vocea:

-- Da. --

Nu e exact ăsta răspunsul pe care îl voiam, dar mai bine așa decât nimic. Din cauza asta, devin curajoasă și îi mai pun o întrebare:

-- Și șorțulețul? Al cui e? Pentru că în niciun caz nu poate fi al tău. --

Tresar în momentul în care Ian trântește furculița și cuțitul în farfurie. Se ridică nervos de la masă, dar, înainte să iasă din bucătărie, îmi spune:

-- Peste o oră mergem la secție. --

Și cu asta, dispare. Eu mai rămân la masă, amintindu-mi ce mi-a zis înainte să auzim împușcătura. " Dacă vrei să colaborăm, va trebui să pricepi că sunt unele lucruri legate de mine care nu te privesc ". Mai mult ca sigur ăsta e unul dintre ele.

------------------------

Când ajungem în fața secției, îmi simt mâinile că tremură. Nu știu de ce, adică am venit numai să dau o declarație. Mi le șterg de pantaloni și ies din mașină, urmată de Ian. Fără să se uite la mine, traversează zebra și se îndreaptă spre secție. Pufnesc iritată, pornind în direcția lui.