GΣΠΣ

Criminală

Când ajung acasă sunt atât de supărată, încât nici nu mă mai sinchisesc să-i povestesc lui Valerie ce s-a întâmplat. Tot ce vreau e să mă odihnesc. Am senzația că ziua de azi e motivul pentru care sunt atât de extenuată.

Așa că, iau ceva de mâncare din frigider, iar apoi mă duc în camera mea. Sunt pregătită să mă trântesc în pat, dar realizez ce port: Hainele pe care mi le-a dat Ian. Simt cum mi se ridică din nou tensiunea, așa că îmi smulg hainele de pe mine, le fac ghem, după care le arunc într-un colț. Deschid sertarul și îmi iau un tricou alb, apoi mă bag în pat, hotărâtă să adorm și să dau uitării tot ce s-a petrecut azi.

Dar nu se întâmplă asta. În schimb, mă trezesc într-un restaurant. Mă uit în jur după cineva, oricine, dar luminile sunt stinse, ceea ce dă de înțeles că nu e nimeni aici. Simt o adiere rece de vânt care îmi face pielea de găină. Îmi încrucișez brațele și mi le frec, încercând să-mi dau seama de unde ar putea veni vântul ăsta. Și, totuși, ce caut eu într-un restaurant?

Iar atunci îl văd: Cu părul lui alb, ușor răvășit; ochii lui, de un albastru puternic; buzele lui, ușor crăpate; zâmbetul lui, evident sadic. Astea sunt trăsăturile pe care le-am remarcat la el. În rest, e doar un mister. Un mister pe care am de gând să-l dezleg.

Ne uităm unul la altul, fără ca niciunul din noi să scoată vreun cuvânt. În cele din urmă, decid să mă apropii de el, mergând cu pași mărunți. Văd cum zâmbetul viclean de pe fața lui se extinde, iar eu nu pot să nu-mi dau ochii peste cap. Când ajungem să fim față în față, tot nu spune nimic, ci continuă să mă privească. Mă întreb care-i jocul lui fiindcă, în momentul ăsta, sunt foarte confuză. Habar n-am la ce să mă aștept. Dar, având în vedere evenimentele petrecute, presupun că singurul motiv pentru care e aici, acum, e ca să mă asigure că data viitoare când ne vom întâlni, nu voi mai scăpa. Și, până la urmă, cum aș putea? Nu-l mai am pe Ian care să mă apere.

Inspir adânc și las tot aerul din plămâni să iasă. Ridic capul pentru a-i întâlni din nou privirea. Remarc că nu mă privește așa cum a făcut-o în visul anterior. Nu mai are furia aia care i se putea citi doar uitându-te în ochii lui. Acum, are o privire profundă, ca și cum s-ar uita la mine cu adevărat. Încerc să nu las asta să mă distragă, așa că inspir adânc și las tot aerul din plămâni să iasă. Apoi, deschid gura ca să-l întreb:

-- Chiar nu puteai să mă lași în pace noaptea asta? --

Își înclină capul într-o parte, ca și cum n-ar ști despre ce vorbesc. Deși mi-am impus să fiu calmă, gestul pe care îl face mă enervează rău. Nu-l pot lăsa să câștige. Doi pot juca jocul ăsta. Așa că, în loc să-mi arăt iritarea, schițez un zâmbet fals. El ridică din sprâncene, clar surprins de reacția mea. Râd în sinea mea, după care mă hotărăsc să fiu mai îndrăzneață.

Îmi las brațele să atârne pe lângă corp, după care mi le întind spre el. Îi ating abdomenul, urcând încet spre piept. Respirația îi devine greoaie, iar eu știu că nu s-a așteptat la asta. Probabil că nici eu. Adică, nu mi se pare normal ce fac, dar știu că asta e singura variantă prin care pot primi niște răspunsuri. Și, în caz că vă întrebați, da, atât de disperată sunt.

Mâinile îmi ajung pe pieptul lui, după care fac un pas mai aproape. Se apropie și el, până când corpurile ni se lipesc unul de celălalt. Acum, singura distanță care ne mai desparte sunt gurile noastre. Îi simt mâinile cum mă prind de talie, ceea ce mă face să-mi mușc buza de emoție. Ce se întâmplă cu mine? De ce are tipul ăsta un astfel de efect asupra mea? Se presupune că ar trebui să-mi fie frică de el, chiar să fiu îngrozită.

Dar nu mi-e. Cel puțin, nu în momentul ăsta. Stând așa, atât de aproape de el, mă face să cred că nu e același tip din visul precedent, sau cel care m-a împușcat, sau care a încercat să mă răpească. E ca și cum, în clipa asta, cunosc o altă latură a lui. Și, în ciuda strădaniilor mele, îmi place de el, în versiunea asta. Cum am spus, pare a fi o cu totul altă persoană.

-- Nu știu cum reușești -- îi spun -- dar mă faci să te doresc. --

Îmi pun mâinile pe după gâtul lui, după care oftez. El mă strânge și mă trage mai aproape, dar nu cred că putem fi mai lipiți decât suntem.

-- Ce coincidență. -- spune el -- Și eu gândesc același lucru despre tine. --

Fără să vreau, zâmbesc, după care mă uit în altă parte. Nu pentru mult timp, însă, pentru că degetele lui îmi prind bărbia, obligându-mă să-l privesc. Inima mi-o ia la goană în secunda în care îl văd că se apleacă. În primă fază, vreau să mă trag, dar apoi îi văd buzele atât de aproape de ale mele, încât nu mă pot abține să nu aflu ce gust au. Vreau să-mi simt buzele zdrobite de ale lui. Vreau să cunosc întreaga senzație pe care o ai atunci când știi că n-ar trebui s-o faci, dar îți dorești. Curiozitatea mea e mult prea mare.

Închid ochii și sunt gata să-i simt buzele, dar nu se întâmplă nimic. În schimb, simt o îmbrâncitură care mă face să mă dezechilibrez, aterizând pe gresia rece a restaurantului. Confuză, mă uit în sus și văd că furia a revenit pe chipul lui.

-- Știam eu că nu te poți preface la nesfârșit. -- îmi zice el. -- Știam că, la un moment dat, îți vei arăta adevărata față. Era doar o chestiune de timp până cedezi. --

Nu spun nimic. M-a lăsat fără cuvinte. Nici măcar nu știu ce tocmai s-a întâmplat. Știu doar că m-am trezit în restaurantul ăsta și l-am văzut pe el. După, totul e în ceață.

-- Știi, trebuie să-ți spun că am fost foarte satisfăcut când am văzut că iubițelul tău detectiv ți-a dat papucii. Deși, nu pot spune același lucru și despre motivul pentru care a făcut-o. Dar, mă rog, tot te crede o suspectă. Măcar asta o să-l determine să facă cercetări în privința ta, deci nu va dura mult până va afla că ești o criminală. --

Îmi simt gâtul uscat, iar limba mă doare de la cât de mult am mușcat-o. A spus cumva că sunt o... Criminală?! Nu e posibil să fi spus asta. Nu. Nu cred așa ceva. Încearcă să se joace cu mintea mea. Da. Asta e. Pentru că în niciun caz nu sunt o... Nici nu mai pot pronunța cuvântul.

Tipul cu păr alb se apleacă pentru a fi la nivelul meu, rânjetul lui fiindu-i din nou prezent pe față. Mă dezgustă. Nu-mi vine să cred că acum câteva secunde eram prinsă în vraja lui!

-- Tic tac, Mack. Timpul se scurge. În curând, iubițelul tău va face toată treaba pentru mine, iar tu vei primi ceea ce meriți. Dar stai liniștită: Am să mă asigur că lovitura de la final o voi da eu, când te vei aștepta cel mai puțin. --

Brusc, groaza îmi revine, așa că țip cât de tare pot. Nu știu dacă mă va auzi cineva, dar poate așa mă voi trezi. Tipul cu păr alb râde lângă mine. Un râs atât de malefic, încât am impresia că el e adevăratul criminal. El și numai el.

Mă trezesc în camera mea, fiind foarte transpirată. Mă ridic din pat și alerg până la baie, fără să-mi pese dacă o trezesc pe Valerie. Trântesc ușa în urma mea, după care dau drumul la robinet. Mă spăl pe față, iar apoi rămân în fața oglinzii, cu mâinile pe chiuvetă.

O criminală. Sunt o criminală. Nu se poate să fie adevărat. Dar dacă este? Dacă asta e adevărata Mack? Mi se face rău. Mă reped la toaletă și vomit tot ce am mâncat azi. Sau ieri, nu știu. Habar n-am cât e ceasul. Mă rog, sigur e trecut de miezul nopții.

Rămân acolo, întinsă pe covorul din baie și sprijinită de toaletă, gândindu-mă cum să aflu dacă ce-a spus tipul e adevărat. Așa îmi vine ideea: Dacă chiar sunt o criminală, atunci trebuie să găsesc informații legate de trecutul meu. Și repede, pentru că sunt convinsă că Ian a început deja căutările.