GΣΠΣ

Spre viitor

Refuz să merg cu Ian în mașina lui, așa că, credeți sau nu, mă duc cu Ted și încă un polițist și, sincer vorbind, simt că înnebunesc. Tot drumul aud cum cei doi vorbesc despre colegele lor, citez, "super sexy", iar radioul e dat aproape la maxim. Încerc să-i ignor, inclusiv pe Justin Timberlake, a cărui voce se aude prin boxele mașinii. "Mai bine așa, decât să fiu nevoită să stau cu Ian și să păstrez tratamentul tăcerii", îmi tot spun în minte. Pentru că, evident, se presupune că ar trebui să fiu supărată pe el. Dar, știți cum e: E greu să fii supărat pe cineva care ți-a fost mereu alături.

Toată lumea greșește, sunt de acord, dar ce a făcut Ian n-a fost o greșeală. Știa că dacă voi afla, mă voi înfuria. Așa că nu, n-am de gând să trec atât de ușor cu vederea. Dar, pe lângă furie, mai sunt și tristă. Singurele două persoane care au vrut să mă ajute cu amnezia și care n-au ascultat părerile altora și-au pierdut încrederea în mine. Oficial, sunt pe cont propriu. Iar acum va trebui să-mi înfrunt temerile și să văd casa în care am crescut și, în același timp, și pe părinții mei. Mai exact, trupurile lor. Mi-aș fi dorit să am pe cineva lângă mine în clipa asta. Știți voi, să mă țină de mână și să mă asigure că vom face asta împreună. Mi-aș fi dorit ca Ian să fie acea persoană. Nu m-am mai simțit niciodată atât de singură pe cât mă simt acum.

Într-un final, ajungem la destinație. Ian e primul care coboară din mașină, făcându-le semn la ceilalți să procedeze la fel. Îi văd pe Ted și colegul lui cum își pun pistoalele în centură și, nu știu de ce, dar asta mă face să mă întreb ce-și închipuie că vor vedea înăuntru. Adică, e clar că nu mai e nicio amenințare, fiindcă aceea eram eu. Dar încerc să nu mai bag atâtea de seamă, așa că deschid ușa de la mașină și pun picioarele pe pământ. Mă uit în jur și văd mai multe case, dar având între ele o distanță destul de mare, fiind răsfirate ici și colo.

Casa mea, observ eu, e printre cele mai mari, având două balcoane și o grămadă de geamuri. Nu pot să nu mă gândesc cum de nu s-au auzit țipetele părinților mei în noaptea în care i-am... Nici nu vreau să termin fraza asta. N-ar trebui să mă tot gândesc la lucruri de genul. Adică, ar trebui să fiu puternică! Nu vreau să mă apuce plânsul, mai ales cu o grămadă de polițiști de față.

Fără să vreau, mă uit înspre Ian care, spre surprinderea mea, se uită și el la mine. Aș vrea să dau fuga la el și să mă adăpostesc între brațele lui, iar el să mă țină strâns și să nu-mi dea drumul. Dar nu fac asta. În schimb, trag aer adânc în piept și pășesc în casă, urmată îndeaproape de polițiști.

Nu știu la ce mă așteptam. Probabil ca atât pereții, cât și podeaua, să fie pline de urme de sânge, iar în mijlocul încăperii să se afle două cadavre, în fiecare din ele fiind înfipt câte un cuțit de bucătărie. Dar nu e așa. Dimpotrivă, totul e curat, fiecare obiect și mobilier pus la locul lui, cu ceasul ticăind în perete. Dacă n-aș ști, aș putea spune că e o casă normală, nu locul unei crime.

Încep să mă plimb, cercetând fiecare colțișor și amintindu-mi de primul vis în care a apărut Nathan. Stăteam chiar aici, în sufrageria asta. Totul e la fel: măsuța de cafea plină de praf, holul îngust și întunecat și biblioteca pe care sunt înșirate fotografiile cu mine și părinții mei. Iau una în mână și o strâng la piept. Poate așa mă voi simți mai aproape de părinții mei, chiar dacă eu sunt motivul pentru care există distanța asta între noi. Stau așa câteva secunde, după care o pun la loc. Mă întorc și pornesc pe hol, îndreptându-mă spre camera mea.

Ajunsă acolo, încep să mă uit în jur, printre lucrurile mele. Nu știu dacă caut ceva anume sau doar încerc să-mi găsesc o ocupație. Poate încerc să aflu mai multe despre mine, despre vechea eu. Și nu, nu fac referire la latura criminală, ci la cea normală. Adică, nu eram numai o criminală, nu? Sunt sigură că îmi plăcea să fac și alte chestii.