GΣΠΣ

Relație

Mirosul de clătite e cel care mă trezește dimineața următoare. Mă ridic leneș din pat și sunt surprinsă să văd dezordinea din cameră. Pentru un moment, sunt confuză, dar apoi îmi amintesc seara trecută și simt cum roșesc. Cine ar fi crezut că un detectiv și o fată cu amnezie care e posibil să fie o criminală ar ajunge să fie împreună? Ei bine, nu e ca și cum am fi planificat asta. Pur și simplu s-a întâmplat. Niciunul din noi n-a prevăzut asta. Bine, recunosc că încă de la început am simțit o atracție neobișnuită pentru Ian, dar nici într-un milion de ani nu mi-aș fi închipuit că și el simte la fel.

Ce îmi place cel mai mult la relația noastră (ador să spun cuvântul "relație") e că nu mai există secrete între noi. În sfârșit, eu și Ian am fost deschiși unul cu celălalt. Și, evident, sinceritatea e importantă într-o relație. Și încrederea, desigur. Poate că amnezia asta are și ea beneficiile ei: Dacă n-aș fi avut amnezie, nu l-aș fi cunoscut pe Ian. Și astfel, n-aș fi știut niciodată cum e să te simți fericit. Cu adevărat fericit.

Arunc încă o privire în jur pentru a căuta ceva cu care să mă îmbrac. Zăresc tricoul alb al lui Ian aruncat pe jos, așa că mă aplec și-l iau. Îl trag pe mine, după care mă duc la baie pentru a-mi aranja puțin părul. Adică, nu că ar fi ceva de aranjat, având în vedere că părul meu arată ca un tufiș (poate chiar mai rău).

Ies din baie și din dormitor, iar apoi îmi croiesc drum în bucătărie. Ca și data trecută, îl văd pe Ian stând în fața blatului, turnând aluatul în tigaie. Poartă numai niște pantaloni scurți, fără niciun tricou. Din nou, îi pot admira trupul musculos, dar de data asta în lumina zilei.

Mă apropii încet de el până ajung în spatele lui, după care îi înconjor talia cu brațele mele. Încet, încep să-i mângâi abdomenul, simțindu-i pătrățelele. Ian tresare surprins și vrea să se întoarcă cu fața la mine, dar nu-i permit. În schimb, îmi pun capul pe spatele lui, din moment ce sunt prea scundă pentru a ajunge la umăr.

-- Nu... -- murmur eu -- Lasă-mă să mai stau încă puțin așa... --

Deși nu-i pot vedea fața, știu că l-am făcut să zâmbească.

-- Ce bine miroase... -- șoptesc eu.

-- Mai bine decât parfumul meu? -- mă întreabă Ian, în tonul lui simțindu-se dezamăgirea.

-- Of... Mă tem că da... -- îi răspund, folosind aceeași tonalitate.

Brusc, Ian se întoarce spre mine și mă ia pe sus. Uimită, încep să mă zbat pentru a mă lăsa jos, dar fără niciun rezultat. E clar că Ian urmează să-mi dea o lecție pentru că am ales mirosul de clătite în locul parfumului lui.

-- Tu, domnișoară, o să fii pedepsită pentru că mi-ai insultat parfumul. --

-- A, da? Și ce-ai să-mi faci? O să mă arestezi? -- îl întreb, astfel intrând în jocul lui.

Ian rânjește, după care mă trântește pe masa din bucătărie și mă sărută. Mai întâi pe gură, apoi pe gât. Simt cum mă străbat o grămadă de senzații, toate fiind plăcute. Îi simt degetele lui Ian cum umblă ca niște furnici pe corpul meu, făcându-mă să tremur incontrolabil. Mă agăț de părul lui, trăgându-l tare, și închid ochii, dar îi deschid în clipa în care nu-i mai simt buzele lui Ian nicăieri.

-- Îmi place că-mi porți tricoul. -- îl aud cum îmi șoptește în ureche, respirația lui făcându-mi pielea de găină.

Zâmbesc, incapabilă de a spune ceva. Îi simt mâna lui Ian cum îmi atinge coapsa, urcând, încet, spre abdomen. Se oprește la baza tricoului, apucând-i marginea. Începe să mi-l ridice, uitându-se la mine cu o privire care sugerează că o facem chiar acum, chiar aici, pe masa din bucătărie. Când tricoul îmi e aproape ridicat complet, suntem întrerupți de sunetul pe care îl face tigaia pe aragaz. Ian se ridică de pe mine și se îndreaptă spre blat, punând pe el tigaia cu clătitele arse. Încep să tușesc, așa că mă duc la cel mai apropiat geam și-l deschid pentru a intra aer.

-- Se pare că s-a zis cu micul dejun. -- îmi spune Ian, aruncând clătitele la gunoi.

-- Păi, măcar e învățătură de minte. Data viitoare vei fi cu ochii pe clătite, nu în altă parte. -- îi zic, punând accent pe cuvântul "altă" pentru a înțelege la ce mă refer.

Ian nu mai zice nimic, ci ia un burete și începe să curețe aragazul. Mă duc lângă el și îi pun o mână pe braț.

-- Hey. -- îi spun -- Nu are nimic, nu-mi e foame oricum. --

-- Dar voiam să-mi guști clătitele... Nu știu dacă mă mai pricep să le fac, de aceea voiam să-ți dai cu părerea. --

-- De ce nu te-ai mai pricepe? --

-- Fiindcă n-am mai făcut demult. Obișnuiam să le fac cu Lily. În fiecare dimineață ne trezeam înaintea părinților noștri și le făceam clătite. Dar, ei bine, am încetat să mai fac sau să mai mănânc clătite după ce a murit. --

Gândul că Ian a făcut clătite pentru prima dată de la moartea surorii lui mă face să mă simt tristă fiindcă știu că nu i-a fost ușor. Dar, când mă gândesc că nu a făcut clătite pentru oricine, ci pentru mine, mă face să mă simt foarte specială. Și norocoasă, bineînțeles. Sunt norocoasă că-l am pe Ian în viața mea.

Așa că îl îmbrățișez, așezându-mi capul pe pieptul lui. Închid ochii și încerc să-i memorez bătăile ritmice ale inimii. Pieptul i se umflă cu aer, iar eu îi ascult respirația adâncă. Știu că e unul din momentele în care niciunul din noi nu spune nimic, așa că savurez liniștea care ne înconjoară.

-- Mi-ar plăcea să stăm așa o veșnicie, dar o să întârziem la programarea ta. -- îmi spune Ian, la un moment dat.

-- Programare? -- întreb eu, nedumerită.

Îmi ridic capul pentru a-i întâlni privirea lui Ian, iar el îmi zâmbește.

-- Bine, nu te învinovățesc pentru că ai uitat de ea. Adică, a fost o noapte lungă. --

Încercând să par nervoasă, îi trag un cot în braț, iar el se preface că îl doare, punând o mână în zona aia.

-- Foarte amuzant. -- îi zic.

-- Păi, n-a fost cu intenția de a fi amuzant. Încercam doar să-ți spun că te înțeleg. Și, oricum, înseamnă că am făcut o treabă excelentă, având în vedere că te-am făcut să uiți de toate, inclusiv de analizele tale. --

Ah, da, analizele. Chiar uitasem de ele. Și, într-un fel, mi-aș fi dorit ca și Ian s-o fi făcut. Adică, nu știu, tot mă sperie gândul la analizele astea. Până la urmă, chiar vreau să știu? Sau, și mai bine, voi face față adevărului?

Îl observ pe Ian cum îmi cercetează expresia feței, așa că încerc să adopt un zâmbet pentru a-mi ascunde îngrijorarea. Va fi bine. Mă repet, cât timp îl am pe Ian lângă mine, nu-mi fac griji de nimic.

-- Atunci, mă bucur că te am pe tine să-mi amintești. Adică, știm amândoi că stau cam prost cu memoria. -- îi spun.

Ian zâmbește scurt, iar eu îmi dau seama că n-a fost o glumă prea bună. Ne desprindem din îmbrățișare și continui:

-- Deci, la cât trebuie să fim acolo? --

-- Într-o oră. --

-- Perfect. Ei bine, ce-ar fi să ne oprim în drum la apartamentul lui Valerie? Mi-ar plăcea să-mi schimb hainele. --

Ian se apropie de mine și mă prinde de talie.

-- Oh, am o idee mult mai bună. O să-ți cumpărăm niște haine. --

-- Ian, nu e nevoie. Valerie deja m-a târât într-o sesiune de cumpărături. --

-- Da, iar acum e rândul meu. -- îmi spune, afișându-și rânjetul în colțul gurii.

Îmi dau ochii peste cap, iar Ian chicotește și mă sărută. Nu-l împing deoarece, indiferent că reușește uneori să mă calce pe nervi, la finalul zilei e tot detectivul cu mănuși de care m-am îndrăgostit.