GΣΠΣ

Adevărul

Am o grămadă de întrebări care mi se învârt în cap, dar n-am curajul să le rostesc. În schimb, decid să rămân tăcută tot drumul până când va vrea Nathan să vorbesc. Știu, probabil vă întrebați ce naiba e în neregulă cu mine și de ce nu încerc să ies din mașină. Ei bine, motivul e simplu: Știu că Nathan e singurul care îmi poate oferi toate răspunsurile. Poate că m-am săturat să trăiesc în neștire. Poate că sunt pregătită să aud adevărul, chiar dacă e posibil să doară. Știu că o să doară.

Nu realizez că am ajuns decât atunci când Nathan îmi deschide ușa, fața lui afișând o expresie evidentă de iritare.

-- Ai de gând să cobori sau va trebui să te târăsc eu cu forța? -- mă întreabă el, exasperat.

Nu-i răspund, ci mă ridic de pe scaun și ies din mașină. Când mă uit în jur, observ că ne aflăm în mijlocul pustietății, fiind înconjurați doar de niște copaci și o casă. Încep să mă enervez pe mine însămi fiindcă n-am fost atentă la drum, iar dacă voi vrea să evadez, nu voi ști cum să mă întorc în oraș. Ah, ce proastă pot fi! Nici măcar nu m-a legat la ochi sau mi-a pus un sac pe față! Așa merit dacă mă pierd prin gânduri. Păi, presupun că dacă Nathan voia să mă ucidă, ar fi făcut-o deja. Sunt curioasă ce intenții are.

-- După tine. -- îl aud cum îmi șoptește la ureche.

Încerc să nu bag de seamă pielea de găină pe care mi-a provocat-o și înaintez spre casă. Nu e nevoie să mă uit în spate pentru a ști că mă urmează. Sunt convinsă că se așteaptă să o iau la fugă în orice moment. Dar, mă repet, n-aș avea unde să fug.

De îndată ce pășesc în casă pot simți mirosul de mobilă veche. Probabil casa asta e abandonată demult. Locul perfect pentru a omorî pe cineva. Poate m-am înșelat și vrea să mă omoare. Voi muri din propria mea prostie fiindcă n-am strigat după ajutor. Gândul ăsta îmi aduce aminte de Ian, care sigur e îngrijorat fiindcă habar n-are unde sunt. E posibil să nu-l mai văd niciodată.

Îl aud pe Nathan cum închide ușa în urma lui și, fără să vreau, tresar. Îi simt privirea ațintită asupra mea, așa că mă întorc pentru a-l privi și eu. Stând așa, față în față, îi pot admira trăsăturile, care, trebuie să recunosc, sunt foarte frumoase. Mi-ar plăcea să-l pot întreba dacă s-a născut cu părul alb sau l-a vopsit, dar știu că ar fi o idee proastă. Cum am spus, nu pun întrebări, mai ales legate de el.

Se apropie de mine și mă apucă de încheietură. Pentru un moment, se uită la mine cu o privire pătrunzătoare și nu știu dacă e doar imaginația mea, dar văd cum culoarea ochilor lui se întunecă, devenind un albastru mai închis. Oricum, indiferent ce nuanță de albastru e, tot simt cum mă înec în ei. Nathan are ceva ce mă atrage și nu pot să mă opun. Încă încerc să-mi dau seama ce, dar cred că e pur și simplu el, în întregime.

Îi simt o mână cum îmi atinge talia, iar cealaltă capul. Spre surprinderea mea, îmi trage capul la pieptul lui, iar brațele i se încolăcesc în jurul meu. Nu-mi vine să cred ce se întâmplă. Sincer, ăsta era ultimul lucru pe care m-aș fi așteptat să-l facă. Sau, dacă mă gândesc mai bine, nu era nici pe ultimul pentru că nu se afla pe listă!

Nu știu de ce nu mă trag. Nu știu de ce îmi place. Nu știu de ce mă simt în siguranță în brațele lui. Credeam că numai Ian are puterea asta asupra mea, dar se pare că și Nathan o are. Plus că, cu cât stau mai mult așa, lipită de el, cu atât mi se pare tot mai familiară îmbrățișarea asta. Brusc, îmi amintesc: Evident că ne-am mai îmbrățișat și nu doar atât, adică am fost iubiți. Dar e ceva ciudat în îmbrățișarea asta. E ca și cum aș face ceva... Interzis... În momentul de față, sentimentele mele sunt amestecate. Credeam că-l urăsc pe Nathan, dar acum realizez că nu e așa. Nu-mi pot explica de ce, pur și simplu asta simt.

-- Te-am iubit atât de mult... Încă te iubesc, Mack. -- îl aud cum începe să vorbească -- Dar se pare că tocmai iubirea pe care ți-o port m-a făcut să fiu atât de orb. Am fost prea absorbit de sentimentul ăsta încât n-am observat ce făceai când nu erai cu mine. Iar când în sfârșit am observat, a fost deja prea târziu. Ți-ai omorât proprii părinți cu sânge rece. --

În momentul în care îl aud spunând că mi-am omorât părinții, simt cum întregul pământ fuge de sub picioarele mele. Deci e adevărat. Chiar sunt o criminală. Jim a avut dreptate. Am genele criminalului în serie.

În loc să mă desprind din îmbrățișare, mă trezesc că fac fix opusul, și anume îmi îngrop fața mai adânc în tricoul lui. În clipa asta am nevoie de un stâlp de susținere. E mult prea mult pentru mine. Dar, măcar acum înțeleg de ce am avut visul în care eram în casa părinților mei. Casa mea.

-- Uneori mă întreb că, dacă aș fi aflat mai repede ce făceai, te puteam opri? Adică, e și vina mea fiindcă au murit atâția oameni, inclusiv părinții tăi. Dar apoi mă gândesc că, de fapt, nu am nicio vină, pentru că tu mereu ai fost așa. --

-- Am genele criminalului în serie, știu. -- mă trezesc că-i spun, astfel fiind de acord cu el.

Nathan mă îndepărtează de la pieptul lui și simt cum aerul rece din casă îmi provoacă fiori pe șira spinării.

-- Mack, asta nu e o scuză. Nu contează că ai genele alea. Tu ai vrut să faci toate chestiile alea, să-i omori pe toți oamenii ăia. Puteai să ceri ajutor, mie sau părinților tăi, dar n-ai făcut-o. Și știi de ce? Pentru că nu voiai să fii ajutată. Îți plăcea... --

-- Nu... -- murmur eu.

-- ...așa cum ești. -- continuă Nathan ca și cum nu m-ar fi auzit -- Îți plăcea să rănești oameni. Iar când părinții tăi au aflat, ai decis că ei vor fi următoarele tale victime. Pentru că asta ești tu. Un monstru. --

-- Stop! Încetează! -- țip și îmi acopăr urechile.

Nathan își apropie fața de mine. Mă studiază pentru câteva momente, după care mă întreabă:

-- Ce e? Te doare pentru că spun lucrurilor pe nume? --

-- Eu... Eu doar... Nu mai... Nu mai sunt... -- încerc să-i explic, dar reușesc numai să mă bâlbâi.

Degetele lui Nathan îmi apucă bărbia și mă forțează să mă uit în ochii lui. N-am idee cât timp mai pot sta până să izbucnesc în plâns. Am vrut să aud adevărul, chiar dacă știam că va fi dureros, dar Nathan nu mi-a spus adevărul, ci mi l-a aruncat în față ca o palmă. Deci da, durerea a fost mult mai amplificată.

-- Poți să te minți cât vrei, Mack, dar amândoi știm cum stau lucrurile de fapt. Și, dă-mi voie să-ți spun, nu stau prea bine. Chiar deloc. --

Brusc, mă trezesc cu spatele izbit de perete și cu mâinile lui Nathan încleștate pe brațele mele. Privirea lui sălbatică mă înspăimântă. Cum a trecut de la tipul blând și sensibil de mai devreme la bestia asta sălbatică? E mai bipolar decât am crezut. Dar, presupun că se explică. Și nici nu știu de ce-l fac pe el bestie când, de fapt, adevărata bestie sunt eu. Numai și numai eu.

-- Așa că, e timpul să-ți arăt ce înseamnă să suferi. Eu voi fi tu, iar tu vei fi victima. --

-- Poftim?! -- îl întreb, stupefiată.

Oftează.

-- Știu, nu e tocmai planul pe care l-am avut în minte. Dar ce pot face dacă iubițelul tău detectiv n-a fost în stare să te declare vinovată și să te aresteze? În ciuda faptului că știa adevărul despre tine, știa cine ești și ce-ai făcut, a ignorat toate astea. Și știi de ce? Pentru că e îndrăgostit, la fel cum am fost și eu. L-ai prins și pe el în vraja ta, iar acum îl ai la degetul mic. Așa că a trebuit să trec la planul B, și anume să te torturez eu, cu mâna mea. --

Se pare că timpul s-a terminat fiindcă lacrimile îmi ies la iveală. Nathan începe să râdă.

-- Vezi? Așa reacționau și victimele tale când le amenințai cu moartea. Nu e prea plăcut, nu-i așa? --

Mă strânge mai tare de brațe și mă duce într-o încăpere de la subsol. Presupun că acolo e camera lui improvizată de tortură.

-- O să ne distrăm atât de mult! -- îmi cântă Nathan în ureche, iar eu simt că sunt pe cale să vomit.

Într-adevăr, am fost o proastă să vin aici pentru că mă va ucide și nimeni nu va ști. Nici măcar Ian.