GΣΠΣ

Tipa cea rea

Stau pe un scaun și mă uit agitată în jur, încercând să găsesc o cale de evadare, dar singurul mod prin care pot ieși din subsolul ăsta e doar ușa pe care am intrat. Mă uit la Nathan și-l văd cum tot umblă prin mica încăpere, probabil gândindu-se cum să mă tortureze. Dacă chiar la asta se gândește, atunci cu ce e el mai diferit decât mine? Brusc, îmi vine o idee:

-- Știi, tu tot îmi ții predici despre cum sunt un monstru care omoară lume cu sânge rece, dar tu ce faci în clipa asta? --

Nathan se oprește, pentru o secundă stând cu spatele la mine, după care se întoarce. Judecând după expresia pe care a adoptat-o, e clar că nu-i place că l-am comparat cu mine. Face câțiva pași spre mine și își sprijină mâinile de scaunul pe care stau, fața lui fiind din nou foarte aproape de a mea. Cred că privirea lui mereu mă va intimida. Poate că nici n-o face intenționat, poate așa se uită și la o persoană complet străină pe stradă.

-- La ce te referi? -- mă întreabă, folosind o voce foarte joasă, care, bineînțeles, mă face să regret că am deschis gura.

Înghit în sec.

-- Păi, plănuiești să mă omori, nu? --

Nu e de mirare că Nathan începe să râdă. Mă îngrozește foarte tare râsul lui. Adică, numai un psihopat ar râde așa în timp ce victima lui e speriată de moarte. Ceea ce mă face să mă gândesc că oare așa eram și eu, înainte de accident? Probabil că da. Sau poate eram mai rău. Sincer, nici nu vreau să-mi închipui. Adică, dacă chiar am fost o psihopată, prefer să rămân cu amnezia pentru totdeauna. Aia nu e o viață la care vreau să mă întorc. Mi-ar plăcea ca și Nathan să înțeleagă asta.

-- Oh, Doamne, Mack! Tu chiar crezi că sunt ca tine?! Chiar crezi că mă voi coborî la nivelul tău?! --

Se uită la mine, dar e ca și cum s-ar uita prin mine, parcă fiind străbătut de amintiri. Poate așa și e. Adică, nu-l pot judeca. Până la urmă, dacă m-aș afla în locul lui, nici eu n-aș putea să mă uit la el fără să-mi provoace cele mai cumplite amintiri.

-- Nu, Mack, n-aș face niciodată asta. N-aș putea omorî pe nimeni și să nu mă simt dezgustat de fapta mea. --

Zâmbește forțat și își pleacă capul.

-- Când am venit la tine acasă și am văzut că ți-ai... Ți-ai ucis... --

Se oprește. Încep și eu să mă simt tristă, dar nu la fel de tristă ca el. Nu știu, probabil e din cauză că nu-mi aduc aminte de părinții mei, deci poate de aceea nu-i pot jeli cum trebuie. Dar Nathan și-i aduce aminte. Presupun că a fost foarte atașat de ei.

-- În fine, tu te-ai urcat în mașină și ai încercat să scapi de mine, dar am reușit să te urmăresc. Și când în sfârșit te-am prins, în noaptea aceea, eram pregătit să te omor. Eram... Eram atât de dezgustat de tine, de tot ce-ai făcut, încât n-am realizat că eram pe cale de a deveni și eu un criminal. Furia te poate determina să faci chestii pe care nu le-ai face dacă ai gândi limpede. Iar eu voiam să te împușc. Voiam să-i răzbun pe părinții tăi. Dar, evident, n-am putut face asta. Atunci când ți-am lipit țeava pistolului de frunte mi-am dat seama că nu pot apăsa pe trăgaci. Indiferent ce-ai făcut, n-am putut s-o fac. Și mă bucur că nu te-am împușcat. --

Chiar am crezut pentru câteva momente că îi pare rău că m-a adus aici și că mă va lăsa să plec, dar apoi îmi spune:

-- Așa că nu, n-am să te omor. Chiar dacă n-am putut s-o fac atunci, nu înseamnă că n-aș putea acum. Dar am realizat că moartea e o pedeapsă prea ușoară pentru tine. Așa că, în schimb, am decis că te voi duce la cea mai securizată închisoare din țară, unde au polițiști profesioniști și care nu vor pica pradă farmecelor tale. --