GΣΠΣ

Tipul cu mănuși

Piciorul stâng îmi bate neîncetat de 10 minute și simt cum inima îmi lovește pieptul cu putere. Sunt agitată. Sunt foarte agitată. Habar n-am ce să fac ca să mă calmez. Cu cât mă lasă mai mult singură, cu atât înnebunesc mai tare.

Stau în camera de interogatoriu de 10 minute și nici acum nu știu de ce am fost adusă aici. Sper doar ca totul să fie o neînțelegere și să mă lase să plec acasă. Sau, mă rog, la Valerie acasă. Oh, doamne, cine știe ce-a crezut Valerie atunci când polițistul mi-a cerut să-l însoțesc la secție. Oricum, încerc să rămân pozitivă în legătură cu întreaga situație.

Alte 3 minute trec și ușa se deschide, în pragul ei stând un bărbat cu părul negru ca pana corbului, iar pielea de un alb imaculat. E îmbrăcat cu un tricou gri și niște pantaloni în carouri. Apoi îi observ insigna. Desigur, e aici ca să mă interogheze, pentru ce altceva?

Încerc să rămân calmă în momentul în care pășește în încăpere și se așază pe scaunul din fața mea. Își scoate mănușile, pe care le văd numai acum, de pe mâini și și le aranjează frumos pe masă. Mă aștept să înceapă să-mi pună întrebări, dar, în schimb, mă fixează cu privirea. N-am idee dacă trebuie să spun ceva sau să aștept pentru că, în momentul de față, sunt foarte confuză.

Mă hotărăsc să aștept să vorbească el primul, dar, tocmai când își deschide gura, în cameră apare polițistul care m-a adus la secție. Fără să-i adreseze vreun cuvânt colegului său, acesta ni se alătură așezându-se pe celălalt scaun.

Dintr-o dată, panica începe să-mi revină. Să fie oare din cauza faptului că polițistul ăsta mă intimidează? Adică, înainte să apară el, am reușit să-mi controlez frica. E ca și cum tipul cu mănuși a făcut cumva ca întregul stres pe care l-am avut să mi se evapore.

Dar tensiunea a reînceput să crească. Inspir profund în speranța că voi putea să mă calmez din nou, dar nu funcționează. E confirmat: Polițistul e de vină. Acesta face un schimb de priviri cu tipul cu mănuși, după care își concentrează amândoi din nou atenția asupra mea. Și eu care credeam că scăpasem de privirile lor acuzatoare.

Polițistul se ridică puțin de pe scaun pentru a mă privi mai atent, după care, după o eternitate, îmi pune prima întrebare:

-- Știi de ce te-am adus aici, domnișoară Moore? --

-- Nu... -- încerc să răspund, dar vocea mi se frânge.

Îmi dreg glasul, după care reiau:

-- Nu, nu știu. --

De pe buzele polițistului se desprinde un "hm", după care îi face un semn tipului cu mănuși. Acesta își dă ochii peste cap și își scoate din buzunarul pantalonilor un carnețel și un pix, după care începe să noteze.

-- Bine, păi, am să te luminez eu. -- continuă polițistul. În noaptea în care echipa de salvare te-a găsit în mașina răsturnată, martorii au declarat că te-au văzut mergând pe contrasens, având o viteză peste limita legală. --

Se oprește pentru o clipă, dar numai pentru a se ridica de tot de pe scaun. Își pune mâinile la spate și începe să se deplaseze prin cameră. Tipul cu mănuși încă notează.

-- Având în vedere acest incident, eu și cu echipa mea am pornit o anchetă și am ajuns la concluzia că accidentul a fost provocat din cauza faptului că, având o viteză foarte mare, ai scăpat controlul asupra volanului și ai nimerit într-un tir. -- încheie polițistul.

Nu se uită la mine când îmi spune toate astea, dar îmi pot da seama că mă suspectează de ceva. Fără să știu de ce, mă uit la tipul cu mănuși și, spre surprinderea mea, și el se uită la mine. Nu știu ce aștept de la el. Ajutor? Sprijin? Să-mi zică că totul va fi bine?