Pentru că te-am cunoscut

2. Ești chioară, sau ce?

A doua zi, Jessica se trezește înaintea alarmei, ziua de azi o presa cumplit.

Își alege o ținuta cu care spera sa nu iasă in evidență, ba chiar și-ar dori să nu o recunoască nimeni. Își ia ochelarii vechi, ia din dulapul mamei ei o bluza albastră și o pereche de blugi largi, își prinde părul într-o coadă și coboară pentru a lua micul dejun împreună cu părinții săi.

Deși nu era întocmai stilul sau, voia să fie cât mai de nerecunoscut. Nici nu avea idee că dorința aceasta absurdă de neafirmare în urma zilei precedente, îi va aduce o imagine ireală, după care va fi judecată nedrept de toți cei care nu vor ajunge vreodată să o cunoască cu adevărat.

Voia să ducă o lupta singuratică, să nu-și  încarce părinții cu problemele ei, crezând probabil că aveau și ei destule pe cap, așa că alesese să pară puternică.

— Deci, draga mea, cum ești? întreabă mama ei, după ce observă că nu urase nici măcar "Bună dimineața!".

— Sunt bine, chiar super bine, răspunse în timp ce înfuleca un sandwich, nu-ți face griji!

— Mă bucur! rostește cu jumătate de gură, Știi că noi suntem alături de tine mereu, orice s-ar întâmpla astăzi, te rog să nu îi iei în seamă pe ceilalți copii.

— Stai liniștită mami, merg acolo să învăț nicidecum să ascult răutățile altora, căci dacă cei de acolo se cred superiori mie, nici nu s-ar obosi pe subiectul acesta.

Merge să își ia ghiozdanul și pornește împreună cu tatăl sau înspre liceu.

— Capul sus draga mea, vei vedea ca nimeni nu-și mai amintește nimic legat de ziua de ieri.

— Da tata, mulțumesc! Te sun când ies de la ore.

Poate că îi putea minți pe ceilalți, dar nu și pe ea însăși.

Avea senzația ca toți o privesc, simțea cum la fiecare pas cineva o judeca din priviri, trece pe lângă un grup de fete care, recunoscând-o, arată cu degetul și începură a râde.

Pune capul în pământ și grăbește pasul spre clasă. Ajunsă la ușa clasei, respira adânc apoi o deschide cu emoții.

— Bună dimineața! Rostește emotiv, pe un ton cât mai silențios. Imediat cum pășește pragul, un coleg din spatele clasei strigă:

— V-am zis eu că e colega noastră!

— Băi, nu știu cum te cheamă, dar pe bune că trebuie sa ai mare talent să te faci în halul ăsta de râs încă din prima zi! Abia aștept să văd ce ne mai pregătești. Pălăvrăgește un coleg, râzând sarcastic.

Jessica pune capul în pământ, se abținea să nu plângă, preferase să nu spună nimic și să ia loc în banca a treia de la fereastră. Deschide "Regele Lear" de Williams Shakespeare, scriitorul său preferat, carte pe care o începuse cu câteva zile în urmă și își afundă privirea în ea.

Ori de câte ori un sentiment de tristețe îi sfâșia sufletul, se liniștea citind ceva care îi aducea aminte de bunicii săi.

Ambii s-au stins din viață cu doi ani în urmă, într-un cumplit accident de mașină. N-a reușit niciodată să se desprindă de amintirea lor, care era încă vie în sufletul ei prin poeziile pe care le scria în caietul primit în dar de la aceștia la ultimul Crăciun petrecut împreună.