GΣΠΣ

Prolog

Cred că am depășit demult limita de viteză. Nu că mi-ar păsa, dar nu vreau să atrag atenția mai mult decât am făcut-o deja. Am destule probleme la care încă n-am găsit o rezolvare. Tot ce știu e că gândesc mai bine atunci când sunt calmă, iar, în momentul ăsta, sunt foarte, foarte agitată!

Nici nu știu încotro mă îndrept, dar trebuie să scap de Nathan! De nu era el și nasul lui băgăcios, aș fi fost demult plecată din țară, într-un loc ascuns și cu o identitate falsă! M-aș fi relaxat pe un șezlong, având un cocktail în mâna dreaptă și o carte în cea stângă! Și, cel mai important, aș fi fost departe de trecutul meu, asta incluzându-l și pe fostul meu iubit (presupunând că ne-am despărțit) care conduce ca nebunul în spatele meu!

Dacă chiar crede că mă va prinde, se înșeală amarnic. Se vede că n-a cunoscut niciodată latura asta a mea. Și, până la urmă, cum s-o cunoască? A fost suficient de idiot încât să nu observe că sub nasul lui se petreceau crime comise de propria lui iubită! Doamne, și când mă gândesc la asta mă apucă râsul.

-- Rahat! -- țip atunci când îmi dau seama că am ieșit de pe autostradă și văd un copac în fața mea.

Reușesc să virez în ultima clipă, încercând apoi să mă întorc pe drumul principal. Dar mă opresc în secunda în care îl zăresc pe Nathan ieșind din mașină cu un pistol în mână. Mă holbez la el, dar realizez că n-am de ce să-mi fie frică. E Nathan și știu că, indiferent ce am făcut, nu are curajul să mă împuște.

Ies și eu din mașină și mă apropii de el, având la început o față serioasă. Dacă îl joc cum trebuie, voi reuși să scap. Sper doar să nu fi sunat la poliție.

-- Nu mișca! -- strigă el la mine.

Decid să mă opresc, iar el face câțiva pași spre mine. Acum, stând în lumina farurilor de la mașină, îi pot vedea părul mai alb ca niciodată. Poartă un tricou, jeanși și o jachetă de piele, toate negre. Acum îmi amintesc ce-am văzut la el. Drept îi că eram o fată naivă pe vremea aia, dar nu pot să nu apreciez cât de mult s-a schimbat de atunci.

Mă opresc din a-l mai analiza și îmi concentrez atenția asupra chipului lui. Cred că ultima dată când l-am mai văzut atât de nervos a fost atunci când Bobby White m-a atins pe fund și mi-a spus că sunt o târfă. Pe atunci, Nathan era iubitul drăgăstos și protector, așa că a sărit pe Bobby și i-a tras pumni până l-a băgat în spital. Acum, sunt convinsă că nici nu mă mai recunoaște.

Ridică pistolul și îl îndreaptă spre mine. Probabil că alte persoane, în momentul ăsta, ar implora să li se cruțe viața. Dar eu nu mă număr printre ele. Nu mi-e frică de nimeni și nimic pentru că, dacă am învățat ceva din experiențele anterioare, e să nu arăți niciun strop de frică, oricât de mică e ea. În plus, îl cunosc pe Nathan. E slab. Pune prea multe la suflet și sunt convinsă că n-ar putea trece peste faptul că a omorât pe cineva. Și nu pe oricine, pe mine. El nu e la fel de experimentat. Eu am învățat demult să nu mai simt nimic. Singurul sentiment pe care îl am atunci când omor pe cineva e plăcerea. Deci da, știu că nu va trage.

Rânjesc atunci când îl văd că ezită. Vedeți? Am avut dreptate. Profit de chestia asta pentru a mă deplasa spre el.

-- Am zis nu mișca! -- spune, având din nou pistolul îndreptat spre mine.

-- N-ai tupeu. -- îi zic.

-- După câte ai făcut, ba cred că am. --

Îmi scapă un râs batjocoritor și nu mă pot opri.

-- Dumnezeule, tu chiar te aștepți să te cred? -- îl întreb printre râsete.

-- Îmi pare rău că nu vei mai fi în viață pentru a vedea. --

Mă opresc din râs și mai fac câțiva pași spre el.

-- Care parte din "nu mișca" n-o înțelegi?! --

-- Dar tu care parte din "nu te cred" n-o înțelegi? -- îl întreb la rândul meu.

-- Nu pot să cred că nu te simți vinovată pentru ce-ai făcut. --

-- Oh, Nathan, dacă mă simțeam vinovată pentru fiecare crimă pe care am comis-o, mă spânzuram demult. --

-- Erau părinții tăi! --

-- Care mi-au stat în cale, exact ce faci și tu acum! Așa că dacă nu vrei să sfârșești ca ei, ți-aș sugera să te întorci acasă și să mă lași în pace! --

Acum e rândul lui Nathan să râdă.

-- Ești nebună dacă îți imaginezi că povestea asta se va termina cu amândoi văzându-ne fiecare de viață. --

Oftez.

-- Nu voiam să te omor și pe tine, dar văd că nu-mi dai de ales. --

Îmi bag mâna în buzunarul jachetei mele pentru a-mi lua pistolul, dar, în clipa aia, neprevăzutul se întâmplă. Un singur pocnet și sunt la pământ. Pentru o secundă, cred că m-a împușcat în inimă, dar, când mă uit în jos, observ că sângele vine din piciorul drept.

Apoi îl văd pe Nathan cum se apleacă în fața mea. Îmi ia bărbia între degetele lui și mă forțează să mă uit în ochii lui albaștri.

-- Am spus că pentru început, să vezi că am curaj. Iar acum, am să termin ce am început. --

Simt țeava pistolului lipită de fruntea mea. Închid ochii și aștept ca totul să se termine, dar apoi îmi amintesc: Sunt Mackenzie Moore. Nu mă las bătută așa ușor. Și în niciun caz n-am să fiu omorâtă de Nathan!

Apuc pistolul din mâna lui și îl arunc cât de departe pot. Încerc să mă ridic, dar Nathan mă prinde de piciorul rănit și mă trântește înapoi la pământ. Îl lovesc cu celălalt picior, reușind să mă eliberez din strânsoarea lui. Mă ridic din nou și mă deplasez șchiopătând până la mașină.

Nu știu dacă pot conduce cu un glonț în picior, dar n-am timp să mi-l scot. Trebuie să scap de Nathan cât mai repede cu putință. Pun în mișcare mașina și mă întorc pe autostradă.

Mă uit în spate pentru a mă asigura că Nathan nu mă urmărește și mă simt ușurată când nu-i văd mașina.

Bănuiesc că asta a fost greșeala mea amarnică, pentru că atunci când mă uit din nou în față observ că nu mai pot controla volanul. Claxonul unui tir e tot ce mai aud.

Mereu privesc partea bună, așa că iat-o pe asta: Măcar n-am murit din cauza lui Nathan.