The Vampire Behind Me 2 [FINALIZATĂ]

Pe calea

*în mintea lui Melovin*

Sã fi fost un vis? Sã nu fi auzit eu bine? Nu; trebuia sã mã obișnuiesc cu faptul cã singura fatã pe care am iubit-o vreodatã, nu numai cã s-a transformat într-un vampir din cauza mea, dar face parte și din cel mai puternic neam al vrãjitorilor, ea fiind o veritabilã specie de hibrid. Erau multe informații de asimilat pentru doar câteva ore...

Dar, nu neg cã am cel mai mare nesuferit când am plecat de la lângã ea. Cu o searã înainte era cu prietenele ei, povestind, ca acum sã afle cã e hibrid și cã pãrinții ei biologici sunt magicieni și cã au murit într-o luptã. Ar fi putut sã se rãzbune pe mine cã vampirii i-au ucis familia, dar a ales sã creadã cã nu toți suntem așa, iar eu am învinuit-o pentru dispariția lui Charlie. Trebuia sã fac mult mai mult decât sã-mi cer scuze.

Alise, mesagerul vrãjitorilor The Witchers cãuta portalul de ieșire din Minister, înainte ca cineva sã observe cã Margaret și Morris sunt de negãsit. Nu știu ce presupunea acelor proces, dar nu cred cã era nevoie sã atingã toate statuile ceramice în formã de înger pe piedestal. Se oprește și examineazã aripa unuia dintre ei. Trage de partea lui dreaptã și pentru un moment, am impresia cã o va rupe numai ca sã aibã o armã. Materialul pe care-l consideram aproape indestructibil, se lasã în jos și dezvãluie o oglindã similarã aceleia prin care am intrat. Din nou, suprafața acesteia este neclarã, semn cã era activã.

-Intru eu prima sã mã asigur cã în cealaltã parte e sigur. spuse Alise, privindu-mã. Cam va fi urmãtoarea, iar Melovin, tu ești imediat în spatele ei. S-a înțeles?

Noi dãm din cap în semn cã da și ne uitãm cum este înghițitã de oglindã.

Așteptãm câteva clipe, presupunând cã drumul e liber. Cam îmi apucã mâna și mi-o strânge puternic. Eu rãspund cu o mângâiere și sper cã a prins mesajul meu.

Ajungem în ruinele casei pe care am vãzut-o și la prânz. Totul era normal, la prima vedere, însã Alise nu era nicãieri.

Trebuia sã ne aștepte aici! Așa era planul! mã gândesc eu, mânios cã am avut încredere într-o vrãjitoare.

-Sper cã nu a pãțit ceva! murmurã Cam, grijulie.

Cred cã a observat expresia de pe chipul meu și cã acum, îi puneam încrederea sub semnul întrebãrii.

-Stai liniștit! Atunci când am atins-o, inima mi-a confirmat loialitatea ei.

Timbrul vocii ei era la fel de liniștit ca atunci când am cunoscut-o.

Am înaintat, fiind cu ochii-n patru, dar când sã ieșim printre ierburile înalte ce țineau loc de ușã, o zãrim pe Alise. Înconjuratã de zeci de vrãjitori în halatele lor sofisticate, cu baghetele scoase, încercând sã le ținã piept.

-Trebuie sã facem ceva! îmi șoptește ea.

-Mergem acolo și ștergem cu ei pe jos...zâmbesc șiret, ba chiar malefic. Nu-mi era în fire, dar aveam o urgențã.

Mã reped în ringul de luptã și nimicesc doi magicieni dintr-o loviturã, rupându-le gâtul.

Alise îl nimerește pe unul dintre ei în inimã și trupul fãrã viațã se prãbușește la pãmânt.

Cam concepea o strategie de rãzboi, stând ascunsã și fãcând trucuri de magie de acolo, nevãzutã.

Eram atât de concentrat sã ucid vrãjitorul cel gras care trãgea cu jeturi sclipitoare în Alise, cã am uitat sã-mi țin garda sus. Fãrã sã-mi dau seama, eram pe jos, cu un țãruș ce-mi era lipit de inimã. Cu o simplã mișcare, eram mort. Alice zãcea și ea ceva mai departe de mine, dar fãrã pic de apãrare.

Cam ar trebui sã se grãbeascã dacã încã ne mai vrea ca ajutor. Nu vreau sã le dau satisfacție magicienilor cã mã tem de ei. Ar fi un mare dezavantaj. Simțeam acul de lemn înfigându-se ușor în pielea mea. Mã cutremuram și nu realizasem inițial cã singurul glas care se auzea era strigãtul meu.

Cam se ridicã din tufiș. Mã tem cã o vor omorî și pe ea. Desigur, câțiva bãrbați solizi se grãbeau sã ajungã la ea. Cam își pune mâinile pe sol și țipãtul ei e mai puternic decât al meu. Acel val de magie care -a luat prin surprindere, îi trântește, înțepenind fãrã vlagã.

Alise și cu mine fugim la ea, spre a o felicita și eu a-i mulțumi cã mi-a salvat viața. Din nou.

-Cât de mult semeni cu bunica ta! exclamã Alise, mai cu lacrimi în ochi.

Cam roșește și își lasã privirea în pãmânt.

-Trebuie sã ne îndreptãm spre Pãdurea Fãrã Nume! Haideți! E un drum destul de lung! schimbã Alise subiectul.

-Cum ajungem acolo? Nu cred cã taxiul e o variantã. adãugã Cam.

-Pe Unicorni! Am eu câțiva.

Când am crezut cã lucrurile nu pot deveni mai ciudate de atât, se pare cã m-am înșelat. Din nou.

-Bun, deci unde sunt acești cãluți ai tãi? mã prefac cã e o chestie de zi cu zi sã cãlãrești unicorni.

-Chiar aici! spune Alise, încântatã.

Scoate din geanta de la umãr o sticluțã plinã cu praf de sclipici de culoarea aurie.

Își varsã puțin din conținut în palmã. Resigileazã recipientul și îl introduce cu prudențã în buzunarul interior.

Suflã sclipiciul din mâini și particulele sunt purtate de aer...sau așa vedeam eu.

-Wow! E minunat! Mel! Privește! Pegas cu corn! E incredibil! Și coama lui e atât de moale. Zici cã e din aur! Și simbolul de pe copita lui de la ce e? se intereseazã Cam.

-E de vițã regalã! Specie rarã. Și, ca sã știți, cel turcoaz e al meu. spune Alise.

Bun. Eu nu vedeam nimic.

-Al meu unde e? întreb eu, acum gata sã cedez.

-E în spatele tãu!

Tresar și privesc peste umãr. Nimic.

-Sus pe el, Mel! E cel mai cuminte specimen...Te asigur!

-Nu îl vãd! rãcnesc eu.

-Am uitat complet! se scuzã Alise.

Mã gândeam cã a uitat sã-mi aducã un Unicorn, dar ea avea alte explicații de dat.

-Fiecare neam de vrãjitori are Unicornii ei. Numai ce-i din familia respectivã îi pot vedea, iar odatã ce sunt așezați pe ei, devin invizibili complet. Eu pot sã-i vãd pentru cã sunt cea care îi îngrijește și asta mã face parte din familie, de asemenea. Pentru restul persoanelor, Unicornii nu sunt vizibili, dar îi poți simți și atunci când cãlãtorești cu ei, nu îți oferã proprietatea de invizibilitate.

Aprob printr-un semn subtil din cap. Întind mâna și simt nasul umed al creaturii. Limba lui asprã mã atinge și mã gâdilã, iar eu râd fãrã sã mã pot stãpâni.

Îmi țin mâna pe el și îl mângâi pe trup, pânã ce dau de hamuri, sau ceva de care sã mã sprijin. Încã știam sã încalec un cal, se pare!

Era un sentiment pe care nu vreau sã-l mai încerc. Pluteam la zeci, poate chiar sute de metri deasupra pãmântului, iar eu nu vedeam nimic. Parcã eram sub o vrajã de plutire sau ceva asemãnãtor. Îl simțeam pe Unicorn fremãtând la controlul meu. Cam și Alise erau ambele în fața mea, entuziasmate la maxim de aceastã unicã experiențã. Trebuia sã-mi stãpânesc bãtãile inimii ca sã nu sperii cumva pegasul.

De aici de sus norii îmi pãreau ca niște imense întinderi de vatã de zahãr sau de lânã pufoasã. Treceam printre ei, iar adrenalina nu-mi mai dãdea pace. Ne pierdeam în ei, râdeam pentru cã nu gãseam și ne speriam unii pe alții când apãream dintr-o datã. Am realizat cã în ciuda fricii mele ce mã încerca în șaua Unicornului, eu eram cu adevãrat fericit fãcând toate acestea...