The Vampire Behind Me 2 [FINALIZATĂ]

19.

*în mintea lui Cam*

Melovin se grãbea sã ajungã acasã la mine. Conform imaginilor pe care le-am gãsit în câteva cãrți de istorie a magiei, casa numãrul 19 era într-adevãr casa mea. Dar cum se poate ca el sã fi trãit acolo acum o sutã de ani?

Prea multe întrebãri la care nici el nu-mi putea rãspunde, așa cã am ascuns un volum ce mi-a atras atenția sub mantia pe care o purtam.

Încã mã simțea neliniștitã din cauza noii mele înfãțișãri. Limba mereu mi se atingea de colți și simțeam o strãfulgerare în tot corpul. Poate ar trebui sã mã obișnuiesc cu asta...Melovin e captiv într-un asemenea trup de un secol.

Frunzele uscate foșnesc sub pantofii lui cei vechi și sub balerinii mei ușori. Lumina ce se rãsfrângea printre crengile copacilor mã obosea, dar încercam sã nu arãt efectele adverse ale proaspetei mele transformãri. O sã fie bine. Simt asta prin partea mea de vrãjitoare. Care mai simte și o urmã de speranțã în legãturã cu cazul lui Charlie. Știu cã Melovin nu crede o iotã din ce zic, dar trebuie doar sã-i dovedesc.

Casa mea... mult prea bine cunoscuta casã de la lizierã... se profila înaintea noastrã. Lumina se infiltra printre scândurile lipsã ale acoperișului.

Nu mi-am dat seama cã mã oprisem. Melovin înaintã:

-Cam, haide!

La auzul vocii lui, mi-am revenit și am luat-o din loc.

-Dacã e mama acasã? Ce ne facem? mã îngrijorez eu.

-Te rog, stai liniștitã! Nimeni nu ne poate vedea! Nici noi nu ne pute vedea în oglindã!

Totul arãta ca înainte. Totul era absolut normal. Fãrã vreo urmã de sânge, vampiri nebuni sau cadavre...Curat și liniștit ca lorice altã dimineațã. Inspir adânc în timp ce urcam treptele verandei. Lemnul scârțâia încet. Melovin analiza fiecare detaliu, parcã amintindu-și de clipele copilãriei lui. Se oprește pentru o clipã și atinge lemnul vechi. Mã apropii și vãd câteva litere scrijelite, aproape imperceptibile: A, M și C.

Allison, Melovin, Charlie. Mintea îmi era plinã de gânduri și mã simțeam oarecum amețitã.

-Îmi pare rãu dacã te țin din loc, Cam...Doar cã, deodatã îmi reamintesc atâtea lucruri...Ca atunci când eu și Charlie obișnuiam sã ne uitãm la cer și sã ne imaginãm formele lor, iar Allison venea în speranța de se juca fotbal cu noi...Ah...Apoi el a devenit din ce în ce mai preocupat de alte lucruri...și ne-a uitat...eu și Charlie încã aveam o relație foarte bunã de fraternitate...Pânã...Mda...De acolo ști ce s-a întâmplat...

Ofteazã scurt și pleacã fãrã vreun cuvânt în plus. Când deschise ușa bucãtãriei, mama e așezatã pe scaun, vorbind la telefon.

-Da. Da, domnule! Nu sunt de gãsit nicãieri...niciunul dintre ei. Nu, nu au lãsat niciun bilet, v-am mai zis odatã! Nu, nici mama Angelei nu știe nimic! Vã rog, ajutați-mã!

Vocea ei pãrea la fel de disperatã precum era a mea asearã când m-am temut de a-l pierde pe Melovin. O lacrimã îmi alunecã pe obraz. Pe chipul ei se vedea oboseala și îngrijorarea i se citea în ochi. Avea pãrul rãvãșit și hainele pãtate. Câteva riduri se accentuau când vorbea.

Sunt mai aproape decât crezi, mamã!

Melovin mã privește compãtimitor.

-Va fi bine...reușește acesta sã-mi zicã.

Se ducea la etaj, cu mine pe urmele lui. Oare aveam ce sã gãsim aici? Eu și Tom am dat casa cu josul în sus de atâtea ori cã știm prea bine fiecare colțișor. Dar mã încred în Melovin și în instinctele lui.