The Vampire Behind Me 2 [FINALIZATĂ]

Alături

*în mintea lui Cam*

Ne-am oprit la capãtul coridorului. Oare Melovin își aducea aminte ceea ce trebuie? Nu se aflã nimic aici. Mã îngrijoram cã poate vizita în acest loc avea sã aibã un impact emoțional prea mare ca el sã gândeascã limpede. Însã nu i-am zis nimic. Nu voiam sã creadã cã eu îl subestimez. Pentru cã nu e deloc așa. Doar cã uneori mã îngrijorez...Și încã aveam multe întrebãri pentru el. Observ cum atinge pereții de parcã s-ar aștepta sã gãseascã ceva acolo.

-Trebuia sã fie aici! murmurã el, mai mult pentru sine.

Auzul vampirilor m-a fãcut sã percep imediat cuvintele lui.

-Ce cauți mai exact?

Se încruntã de parcã nu înțelege ce spun. Nu mã ia în seamã la început. Privește spre tavan, mijind ochii.

-Aici era, deci! Cred cã au mutat-o înainte sã plecãm!

Îmi zâmbește și mã îndrumã sã mã uit și eu. Era doar vechea trapã pentru a urca în pod. Inseratã cu grijã prin culorile relativ vii ale tapetului, am uitat cã existã așa ceva. Din câte știu, nimeni nu a urcat niciodatã acolo de când locuim aici.

-Cum o deschidem? întreb eu, sperând ca Melovin sã vinã cu una dintre soluțiile lui.

-Nu-ți aduci aminte de niciun...cum sã-i zic eu...fier sau baston curbat la un capãt pentru a-l deschide?

Felul în care rostea acele vorbe era de-a dreptul neîndemânatic, dar aerul pe care-l emana de fiecare datã mã fãcea sã-l vreau chiar acum.

-Nu...din câte știu...Cred cã ai tãi au avut grijã sã scape de el acum un secol...încerc sã-i zâmbesc stângaci.

Tace și știu cã se concentreazã asupra unui rãspuns.

Ochii lui sticloși analizeazã tot ce ne înconjoarã. Mâinile subțiri, cu vene proeminente și un inel ce pãrea destul de vechi, ca o piesã de muzeu, ce-i decora unul dintre degete. Nu l-am sesizat pânã acum, dar poate e din caua nuanței închise de albastru. Un simbol se afla în centrul lui, dar nu am putut identifica ce este.

-Cum ai fãcut vrãjile noaptea trecutã? mã întreabã el, ceea ce mã aduce la realitate.

-Nu-mi aduc aminte...pur și simplu au ieșit din mine...

Nu aveam nicio idee. Totul a fost prea rapid.

-Dar sub ce circumstanțe? Puterile vrãjitoarelor se nasc din sentimente puternice...

Era evident cã paralizasem de fricã în acele momente și el știa foarte bine cã a fost un factor important ce mi-a generat vraja.

-Frica...pentru a nu ne pierde viața...iubirea pentru fratele meu și prietenele mele...

Se aștepta sã-l menționez, ceea ce l-a fãcut sã se întristeze puțin, dar el nu știa cã nu am terminat propoziția.

-Și normal...dragostea ce ți-o port!

Ne zâmbit timid.

-Ai putea sã încerci sã o repeți acum? Pentru a deschide trapa...

Fac câteva mișcãri nervoase cu mâinile și îmi închid ochii dupã ce îmi gãsesc poziția optimã. Respir adânc și îmi adun toate puterile și toatã concentrarea. Îmi duc mâinile sus spre trapa misterioasã din tavan. Rãmân câteva clipe așa. Nu aud nimic în jurul meu. Mã neliniștesc și deschid ochii. Nu s-a întâmplat ce mã așteptam. De fapt, totul era neschimbat.

Melovin ridicã din umeri. Îmi e rușine cã am eșuat. El a citit asta deja în privirea mea și fãrã sã realizez, eram în brațele lui.

-Stai liniștitã! Ai nevoie de mai mult exercițiu, atâta tot.

Mã sãrutã pe frunte.

Îmi venea sã urlu la el cã nu dispuneam de timpul suficient pentru asta. Dar, în loc de asta, mi-am canalizat furia, dezamãgirea, dorința de a-l regãsi pe Tom și de a nu-l pierde pe Melovin. Mã concentram cu adevãrat. Îmi simțeam corpul încordat.

Nu cred cã totul a durat mai mult de câteva secunde, cã aud un scârțâit aspru. Nu am curaj sã deschid ochii încã.

-E totul bine. Poți sã te uiți!

Mã îndemnã Melovin, ținându-și mâinile pe umerii mei.

O scarã putredã de lemn s-a deschis în fața noastrã.

-Am reușit! mã bucur eu, strângându-l la piept.

Cu un semn al capului, el vrea ca eu sã urc prima. Pun primul picior pe treaptã și simt cum greutatea corpului meu o face sã se ducã în jos.

-E sigurã! glumește Melovin.

Nu prea aș crede, dar nu vreau sã mai las frica încã odatã sã se instaleze în corpul meu. Câteva trepte au fost o nimica toatã pentru mine. El era în spatele meu. Am ajuns în sfârșit în podul casei. Recunosc cã nu am nicio idee de ce Melovin ne-a adus aici. Ce se poate întâmpla aici?

Spațiul era plin de pânze de pãianjen, gros țesute, cutii vechi pline pânã la refuz, diverse obiecte ascunse sub mizeria depusã de un secol. Nori de praf s-au ridicat când eu și Melovin ne-am fãcut loc printre acele vechituri. În ciuda tuturor obiectelor ce formau grãmezi de-a lungul pereților, mijlocul încãperii era gol. Melovin îmi aruncã o privire plinã de subînțeles. Aveam sã scotocim fiecare lucrușor pânã vom da de ceea ce zice el.